(Autor: Ioan Serbanescu) Avicultura este una din ramurile zootehniei care asigură, ritmic şi rapid, produse alimentare importante, complete, cu valoare nutritivă ridicată şi igienico-dietetică personalizată. Rasele de carne impun, însă, regimuri nutriţionale aparte, atât cantitative cât şi calitative, lipsa de acoperire a acestora conducând rapid spre dereglări metabolice, cu risc de modificări organice ireversibile. Oligoelementele au rol de activatori sau chiar de componenţi ai altor micronutrienţi, intrând în structura a numeroase enzime, chiar a hormonilor tiroidieni iodaţi, fapt ce explică rolul biologic important în relaţia sol – plantă – animal. Evitarea tehnopatiilor, prin respectarea tehnologiei alimentaţiei Din cauza particularităţilor fiziologice, păsările sunt extrem de sensibile la dezechilibrele nutritive, speţă valabilă pentru asigurarea sănătăţii metabolice. Alături de oligominerale şi vitamine, între micronutrienţi se situează aminoacizii esenţiali, unii acizi graşi etc. Creşterea intensivă a păsărilor şi în special a puilor de carne se asociază cu serioase tulburări nutriţional metabolice, ca urmare a administrării unor raţii furajere neechilibrate. Nerspectarea întocmai a a tehnologiei de alimentaţie generează ceea ce sugestiv s-a numit „tehnopatii”.   Acestea pot avea caracter de masă sau se pot asocia cu bolile infecto-contagioase şi parazitare. Are loc astfel o potenţare reciprocă între tehnopatii şi bolile „specifice”, soldate cu pagube economice considerabile. În cadrul tehnopatiilor, dismineralozele se traduc prin oprirea sau întârzirea creşterii, deformări de aplomb şi corporale (torace, bazin, coloană, craniu), tulburări de reproducţie, scăderea producţiei de ouă, alături de perturbări ale reactivităţii generale şi imunologice cu mare incidenţă a patologiei condiţionate (infecţii parazitoze).   De asemenea, se impune depistarea şi prevenirea precoce a factorilor de risc sau măcar a dismineralozelor, prin analiza de laborator a nutreţurilor, cât şi prin supravegherea metabolică, epidemiologică etc, cu toate deficienţele şi impedimentele tehnice şi economice de investigaţie a patologiei nutriţional-metabolice la păsări: costul examenelor de laborator, insuficienţa sau variabilitatea crescută a valorilor de referinţă, în funcţie de vârstă, de tipul exploatării, de agresiunile ambientale (fizice, de grup) sau alţi factori stresanţi.   Dintre oligoelemente, Cu, Mn şi Zn au un rol biologic important, atât plastic, cât şi în reactivitatea generală a organismului, prin care se asigură sănătatea şi exprimarea potenţialului productiv al păsărilor. Datorită etiologiei polifactoriale şi patogenezei complexe, manifestările clinice ale tulburărilor nutriţional-metabolice, în general, şi ale dismineralozelor, în special, sunt necaracteristice: reducerea apetitului, pica, nerealizarea sporului de greutate, tulburări de reproducţie, locomotorii şi nervoase.   Hipocuproze Dintre oligoelementele a căror intervenţie în metabolism a fost dovedită de mulţi ani, cuprul ocupă un loc central, deşi mecanismele prin care acţionează nu sunt complet lămurite în intimitatea lor. Primele indicii privind rolul esenţial al acestui element, pentru nutriţia animalelor, au fost prezentate în 1982, în urma unor studii asupra anemiei la şobolani, provocată de lapte. Ulterior, cercetările au confirmat acest aspect şi au evidenţiat rolul biologic al cuprului la alte animale.   În sânge, cuprul circulant se găseşte, în majoritatea cazurilor, sub formă de complexe cupro-proteice, fracţiunea ionică fiind extreme de redusă. În eritrocite s-a izolat eritrocupreina, care coţine 0,3% cupru. Captarea cuprului de către eritrocite este dependentă de concentraţia plasmatică. Cea mai mare parte a cuprului plasmatic se găseşte sub formă de ceruloplasmină, sinteza acesteia având loc în ficat; poate fi antagonizată şi inhibată de argint, cadmiu, molibden, zinc, seleniu, etc.   Hipomanganoze În general, manganul este apreciat ca un element constant în ţesuturile plantelor şi animalelor. Ca element esenţial pentru animale, acesta a fost identificat pentru prima oară în 1931. Mai târziu (1936-1937) a fost tratat perozisul cu suplimente de mangan, arătându-se că insuficienţa de mangan este cauza perozisului.   Se ştie că manganul intervine într-o serie de funcţii cum sunt: osificarea, reproducţia, metabolismul şi sistemul nervos central. Un rol important al manganului îl constituie stimularea sintezei mucopolizaharidelor. Prin aceasta, manganul este esenţial în dezvoltarea scheletului, stimulând condrogeneza, prin activarea glicozil-transferazei. În carenţă, lungimea, densitatea rezistenţa şi conţinutul de cenuşă al oaselor sunt reduse, iar maturarea scheletului este întârziată datorită inhibării osteogenezei encondrale. Prin marea concentraţie de mitocondrii, manganul are funcţii în reglarea fosforilării oxidative, prin enzimele mito-condriale.   La păsări, carenţa de mangan este atât de frecventă, cu cât raţiile sunt mai bogate în porumb, ori atunci când cresc cantităţile de calciu şi/sau fosfor în hrană. Acelaşi efect, dar sensibil redus, îl au şi alte cereale: orzul, sorgul, meiul, spre deosebire de grâu şi ovăz, care sunt mai bogate în mangan. Nici folosirea concentratelor proteice vegetale ori animale, care au sufficient mangan, nu poate preveni apariţia carenţei la păsări, dacă în raţia lor este inclus porumbul în cantităţi obişnuite.   În schimb, raţiile bogate în grâu şi ovăz pot favoriza carenţe în mangan la păsări, numai în cazul unui exces de calciu şi fosfor. Conţinutul crescut în calciu, fosfor şi/sau fier nu determină carenţa de mangan, excluzând situaţiile de exces al acestor elemente, care conduc spre apariţia carenţei. Excesul de calciu şi fosfor reduce, la păsări, coeficientul de utilizare a a manganului la nivel intestinal.   Hipozincoze Prezenţa zincului în organismul animal a fost confirmată de mult vreme. Zincul face parte din compoziţia a numeroase enzime şi, în plus, activează altele, cel puţin tot atât de numeroase. Zincul este cofactor al multor enzime esenţiale: lactate, dehidrogenaza, fosfataza alcalină, anhidraza carbonică etc. Zincul este un component al multor metal-enzime şi al insulinei.   Din aceste considerente, zincul joacă un rol important în metabolismul proteinelor glucidelor şi lipidelor. Printre exemplele de enzime în care zincul poate fi activ se numără şi carboxipeptidaza A şi B pancreatică. Şi alte enzime sunt activate de zinc: timidinchinaza, arginaza, o parte din protease, existând peste 30 de enzime dependente de zinc.   Zincul stimulează apetitul, consumul hranei şi creşterea prin mecanisme incomplet elucidate, dintre care trebuie amintite ameliorarea digestiei şi stimularea sintezei proteinelor. Importanţa zincului în metabolismul proteic rezidă din faptul că acesta stimulează sinteza de AND din ficat, piele şi creier şi condiţionează sinteza de ARN din ficat şi pancreas, careţa de zinc determinând reducerea sintezei de colagen muscular şi cutanat până la 30%.   Faptul că efectele amintite se exercită prin intermediul timidinchinazei a permis formularea ipotezei că scăderea activităţii acesteia ar fi cel mai precoce “eveniment metabolic” în careţa de zinc.