(Autor: Ioan Șerbănescu) Dacă în creşterea oilor pentru producţia de lână şi lapte fluxurile tehnologice sunt corect adaptate tuturor cerinţelor, iar modificarea acestora poate induce o creştere redusă a performanţelor productive, căutările pentru elaborarea unor sisteme optime de exploatare a oilor pentru producţia de carne au un caracter permanent. De aceea, se impune ca toate activităţile care au la bază cercetarea modernă pentru îmbunătăţirea producţiei de carne să fie astfel direcţionate încât să permită elaborarea unor fluxuri tehnologice noi, diferite total de cele clasice.   Maturitatea chimică şi fizică a carcasei Cunoaşterea acestui moment îmbracă o conotaţie deosebită şi cu pronunţate influenţe directe asupra eficienţei economice în producerea cărnii de tineret ovin. Pentru a putea determina momentul în care se produce maturarea chimică a carcasei este necesară o analiză a unor aspecte specifice dezvoltării corporale la tineretul ovin. Astfel, în prima parte a vieţii, mielul are o viteză de creştere intensă, fapt ce îi permite ca în jurul vârstei de 90-120 zile să atingă cel puţin 50% din greutatea specifică adulţilor. Acest ritm intens permite noului organism să treacă cu bine primul sezon rece. Pentru realizarea celeilalte jumătăţi din greutatea vie proprie noului organism îi este necesară o perioadă de circa 450 de zile, adică de 4,5 ori mai mare. În aceste condiţii se poate conchide că maturitatea corporală este atinsă cu mult timp înaintea maturităţii reproductive. În organizarea proceselor specifice tehnologiilor de îngrăşare a tineretului ovin, predeterminarea maturării chimice a carcasei are un rol deosebit. Studii recente indică moment al maturării chimice a carcasei atunci când viteza de depunere a grăsimii devine superioară vitezei de depunere a maselor musculare în carcasă. Acest aspect intervine datorită prezenţei unor gradienţi diferiţi de creştere a ţesuturilor şi a organelor, fapt ce atrage după sine şi o modificare evidentă a dimensiunilor corporale, a conformaţiei şi a compoziţiei tisulare a carcasei. La toate rasele s-a constatat faptul că, în timp ce capul deţine o pondere aflată în descreştere, trunchiul deţine o greutate aproximativ constantă, iar pe măsura avansării în vârstă, se constată o pondere mai mare a membrelor. În cadrul altor studii efectuate în ţara noastră se arată că, în timp ce la vârsta de 4 săptămâni ponderea capului este de 6,6%, la 12 săptămâni greutatea acestuia se reduce la cca 4%. În cadrul aprecierilor efectuate în vederea determinării dinamicii dezvoltării principalelor regiuni ale corpului, se constată curent că ritmul este aproximativ acelaşi. Pe măsura avansării în vârstă, ponderea jigoului se reduce şi creşte cea a regiunilor care deţin un raport tisular în favoarea oaselor. Jigoul deţine o pondere superioară în faza de îngrăşare, însă prelungirea momentului sacrificării la vârste ale mieilor mai mari de 150-170 zile favorizează creşterea coastelor sau ale altor regiuni mai puţin valoroase. Aceste studii indică faptul că sacrificările timpurii facilitează obţinerea unor carcase cu procent mai redus al maselor musculare, iar în cazul prelungirii îngrăşării se obţin carcase grase şi foarte grase, la care poderea deţinută de ţesutul adipos este superioară. Toate aceste date confirmă faptul că momentul optim al sacrificării nu poate fi unitar pentru toate populaţiile de ovine. De aceea, pentru fiecare rasă sau grup de metişi se impune o analiză completă pentru a determina momentul în care maturarea carcasei atinge punctul optim. Cercetările internaţionale efectuate în acest domeniu evidenţiază prezenţa unor diferenţe în ceea ce priveşte dezvoltarea pachetelor musculare din carcasă. Încă din anul 1971, s-a confirmat faptul că la mieii Merinos există un număr de 33 de muşchi care au gradienţi de dezvoltare extinşi pe două faze, iar alţii cu dezvoltare în fază unică.   Îmbunătăţirea producţiei de carne în raport cu diverşi factori de influenţă În procesul de îngrăşare, evoluţia sporului total de creştere prezintă anumite variaţii valorice dependente de rasă, categorie de vârstă, tehnologie de îngrăşare aplicată. Evoluţia greutăţii corporale a reprezintă un indicator extrem de important, întrucât de ritmul şi intensitatea depunerilor de masă corporală depind şi alţi indici majori, care sunt utilizaţi apoi în evaluarea producţiei cantitative şi calitative de carne. După încheierea procesului de îngrăşare se constată diferenţe nete dintre indivizii aceluiaşi grup. Sporul mediu zilnic constituie un indicator extrem de important de care se ţine seama în producerea de carne, indiferent de specie sau tehnologie aplicată. Practica arată că în perioada de pre-îngrăşare sporurile medii zilnice sunt foarte mici. Acest lucru este explicabil prin faptul că loturile sunt constituite imediat după înţărcarea mieilor, la care se adaugă şi influenţa stresului datorat transportului, dar şi alţi factori. Alt aspect de care trebuie ţinut seama, în cazul îngrăţării mieilor, este vieza de creştere, întrucât aceasta diferă mult de la o rasă la alta. În general, mieii ce aparţin raselor de format mare (Lincoln, Berrichon du cher, Ile de France, Suffolk) au o viteză de creştere mai mare în raport cu rasele de format mic. Specialiştii evidenţiază, pentru toate loturile, un ritm nu prea intens de creştere. În situaţia unui aspect caracteracteristic raselor semitardive, se recomandă ca rasele respective să fie utilizate la încrucişări, în scopul producerii de hibrizi pentru carne. Această recomandare este justificată prin elementul practic care a demonstrat că încrucişarea dintre rase poate ameliora viteza de creştere, însă reuşita acestei activităţi depinde de abilitatea crescătorilor de a găsi combinaţiile cele mai reuşite. S-a demonstrat în timp că rasele dispun de aptitudini reduse pentru producţia de carne. De asemenea, datele obţinute evidenţiază faptul că, în condiţiile aplicării aceleiaşi tehnologii de îngrăşare, producţia de carne este influenţată de diverşi factori, dintre care cel mai pregnant îşi manifestă influenţa rasa şi sexul; datorită ponderii reduse a masei musculare de bună calitate, a randamentului redus la sacrificare, dar şi a rezultatelor obţinute în urma clasificării carcaselor (în conformitate cu legislaţia europeană). Anual, din fiecare turmă, o parte dintre  ovinele adulte nu mai corespund cerinţelor productive şi, în consecinţă, se recomandă eliminarea indivizilor din circuitul productiv şi reproductiv. În mod curent, cele mai multe oi reformate au vârsta mai mare de 6-7 ani, dar pot fi eliminate şi cele de vârstă mai mică, însă numai atunci când devin inapte pentru reproducţie, când dobândesc defecte ale glandei mamare, devin bolnave şi netratabile, îşi pierd prematur dentiţia etc. Având în vedere faptul că propunerile de reformă sunt emise primăvara, valorificarea acestora în acest sezon nu este indicată întrucât, după sacrificare, carcasele obţinute nu corespund pe deplin cerinţelor de calitate. Pentru a evita apariţia unor astfel de situaţii se recomandă ca oile adulte reformate să fie supuse unui proces de îngrăşare; durata totală fiind dependentă de starea lor de întreţinere iniţială. Rolul recondiţionării oilor reformate este unul major, întrucât pe durata acestui proces se realizează atât o refacere biologică a maselor musculare, cât şi a organismului, se depun şi anumite cantităţi de grăsime care influenţează calitatea cărnii obţinute după sacrificare. La final, carcasele rezultate prin recondiţionarea adultelor prezintă particularităţi şi însuşiri fizice şi organoleptice superioare, fapt ce justifică această activitate.