Autor: IOAN ȘERBĂNESCU“Progresul tehnologic şi globalizarea generează presiuni constante asupra ţărilor membre ale Uniunii Europene, necesitând noi eforturi în vederea menţinerii şi îmbunătăţirii poziţiei lor pe scara competitivităţii.”(Anuar Economic Report)

Ansamblu de concepţii europene în consolidarea şeptelului de animale

Resursele naturale, posibilităţile de furajare, particularităţile de mediu, cele biologice şi fiziologice proprii animalelor de fermă, cerinţele economice, tradiţia şi transformările sociale produse în Uniunea Europeană, reprezintă tot atâtea condiţionări pentru creşterea animalelor pentru carne, la nivelul acestui spaţiu. Exploatarea animalelor de fermă în condiţii optime este posibilă numai în zonele care asigură condiţii de mediu propice speciilor şi raselor luate în considerare. Analiza tradiţiilor europene în ceea ce priveşte creşterea animalelor nu poate fi realizată fără a trata aspectele legate de Politica Agricolă Comună (PAC). Premisele apariţiei acesteia au fost asigurate odată cu Tratatul de la Roma, ratificat în 1957, prin care se puneau bazele Comunităţii Economice Europene. De la punerea în aplicare a PAC, aceasta continuă să răspundă provocărilor (de mediu şi teritoriale) cu care Europa se confruntă în prezent, fiind vreme de mulţi ani prima şi singura politică deplin integrată în UE. La nivelul UE, se înregistrează o preocupare tot mai mare, subscrisă Politicii Agricole Comune şi obiectivelor strategiei Europa 2020 (creştere durabilă, creştere inteligentă, creştere favorabilă incluziunii), pentru stimularea creşterii efectivelor de animale de fermă. În sprijinul acestui deziderat, Comunitatea Europeană gestionează o serie de fonduri cu rol de suport pentru crescătorii de animale din ţările membre. În ţările europene, tendinţa actuală din agricultură este susţinerea viabilităţii pe termen lung a acestui sector, precum şi ameliorarea calităţii produselor oferite spre consum urmărindu-se, în principal: - reducerea costurilor producţiei şi transformarea alimentară; - ameliorarea calităţii şi salubrităţii produselor; - avansarea practicilor ecologice, în aşa fel încât să asigure viabilitatea produselor; - transferul de tehnologie, prin dezvoltarea fermelor. Sprijinirea fermierilor în relaţia cu instituţiile financiare (bănci, societăţi de asigurări) reprezintă o caracteristică extrem de importantă, fiind bine cunoscută rigurozitatea acestor instituţii cu care fermierii intră în contact, nevoiţi a se adapta rigorilor privind informaţiile necesare în relaţia cu instituţiile consultate. Valorificarea producţiei animale reprezintă o continuă provocare la nivel mondial, nu numai la nivelul Uniunii Europene. Astfel, principalele producţii animale reprezentate de cele rezultate din creşterea taurinelor, ovinelor, păsărilor şi porcinelor, la nivelul Uniunii Europene în intervalul temporal 1989-2010, prezintă tendinţe diferite în funcţie de specificul producţiei analizate. La nivel comunitar, valorificarea producţiei animale prezintă particularităţi specifice, în funcţie de tipologie. Astfel producţia de carne atinge valori considerabile în Europa, în principal datorită disponibilităţii ridicate de prelucrare. Valorificarea produselor animale este un proces deosebit de complex legat în mare măsură şi de structura pieţei, necondiţionat exclusiv de aspectele procesului productiv. Aceasta este caracterizată de cererea consumatorului, foarte avizat în UE. La nivel macroeconomic, cererea consumatorului este determinată de factori complecşi, precum: - procentul creşterii anuale a populaţiei şi modificările structurale, pe categorii de vârstă; - reacţia consumatorului la variaţia preţului; - reacţia consumatorului la propriul venit.

Rolul sectorului de creştere a animalelor pentru carne în România

În România, creşterea animalelor pentru carne reprezintă o ramură de bază a economiei agricole, având în vedere avantajele datorate factorilor naturali, pedo-climatici asupra producţiei. Cu toate acestea, trebuie subliniat că sectorul zootehnic din ţara noastră reprezintă o entitate neomogenă, ce continuă încă să înregistreze modificări, din punct de vedere al structurilor de exploatare şi instabilă sub raportul formării unor structuri de producţie. Acestea ar trebui să răspundă cerinţelor pieţei şi utilizării eficiente a resurselor naturale şi umane din spaţiul natural. În contextul rolului deosebit de important al sectorului creşterii animalelor de carne în economia ţării, trebuie subliniată menirea aparte a managementului fermelor zootehnice specifice, îndeosebi în alegerea tehnologiei optime de exploatare a speciei/speciilor de animale crescute în vederea obţinerii unor producţii performante de carne. Totodată, un rol important în managementul fermei zootehnice este jucat de indicatorii de producţie. Cei mai utilizaţi în aprecierea eficienţei economice a tehnologiei de creştere a animalelor pentru carne sunt: producţia medie pe animal furajat, costul pe animal şi pe unitatea de produs, cletuielile zilnice cu furajarea (pe animal şi pe unitatea de produs), consumul de energie pe animal sau pe loc, consumul de ore-om pe unitatea de produs, profitul pe animal. Valorificarea producţiei animale în România, pentru obţinerea de carne şi a preparatelor alimentare rezultate din această materie primă, este în strânsă conexiune cu speciile animaliere care deţin cea mai mare pondere în sectorul zootehnic. În valorificarea producţiei de carne, un rol deosebit revine costurilor de producţie, la cuantificarea cărora se porneşte de la mărimea şi structura alocării de resurse materiale şi umane necesare bunei desfăşurări a proceselor de producţie. Nevoia de modernizare a sistemelor de lucru este transmisă sporadic fermierilor, prin măsuri de asistenţă sau prin instrumente de politică agricolă implementate în teritoriu prin intermediul structurilor Ministerului Agriculturii, prin consilierea asupra propriilor produse, acordată de marile firme producătoare de imput-uri agricole sau chiar prin consiliere oferită în regim privat de diverse firme. La nivelul UE, tendinţele au fost şi sunt concentrate, în principal, pe consolidarea competitivităţii agriculturii, simultan cu o continuă dezvoltare a zonelor rurale. Componenta durabilă a managementului creşterii animalelor, atât în România, cât şi la nivel european, implică un management superior al resurselor naturale necesare asigurării unei alimentaţii corespunzătoare, realizat printr-o serie de practici specifice. Dintre acestea, sunt de amintit: diversificarea culturilor furajere, menţinerea pajiştilor permanente, conservarea zonelor de interes ecologic, dar şi a elementelor peisagistice. În prezent, pentru găsirea unui numitor comun între dezvoltarea creşterii animalelor pentru carne şi constrângerile ecologice, sunt încurajate activităţile ce pun accent pe cercetare-dezvoltare-inovare, printr-o mai strânsă legătură între activitatea direct productivă şi cea ştiinţifică. Contribuţia pe care creşterea animalelor de carne o poate aduce dezvoltării rurale este, în bună parte, condiţionată (pe lângă un management adecvat) de factorii locali şi cerinţele pieţei, simultan cu îmbunătăţirea gestionării riscurilor, stimularea utilizării eficiente a resurselor şi promovarea incluziunii sociale.