(Autor: Teodora Chiorean) Poluarea apelor de suprafaţă şi pescuitul excesiv a făcut ca o serie de specii valoroase să fie ameninţate cu dispariţia. Datorită avantajelor pe care le prezintă, mulţi crescători de peşti se orienteză spre sistemul acvacol reciculant. În cadrul acestui sistem, sunt monitorizaţi următorii factori de de calitate a apei: temperatura, oxigenul dizolvat, oxidul de carbon, pH-ul, amoniacul, nitriţii şi solidele. În mod secundar, mai pot fi monitorizate alcalinitatea, nitraţii şi clorurile.   Argument pentru implementarea sistemului acvacol recirculant O parte însemnată dintre crescătorii de peşti se orientează spre sistemul acvacol (SAR) practicând mai puţin sistemul tradiţional de creştere a acestor vieţuitoare în heleşteie, majoritatea sistemelor acvacole recirculante fiind proiectate pentru a înlocui zilnic 5-10% din volumul de apă proaspătă. Prin această operaţiune, se previne acumularea de nitraţi şi de materie organică solubilă, elemente care pot provoca probleme creşterii peştilor. Pentru situaţii de urgenţă, este recomandabil ca sistemul să fie dotat cu un rezervor auxiliar, egal ca volum cu o schimbare competă a apei.   Orientarea crescătorilor de peşti spre un sistem acvacol recirculant superintensiv prezintă, inevitabil, avantaje spontane: -         economiseşte terenul şi resursele de spă; -         poate fi amplasat în zone improprii pentru creşterea în heleşteie; -         permite un grad sporit de control al mediului de cultură; -         pe tot timpul anului, pot fi crescuţi peşti, în condiţii optime; -         se pot recolta peştii în momentul dorit; -         producţiile piscicole şi nivelul veniturilor obţinute din valorificarea acestora pot fi determinate mai precis.   Datorită acestor avantaje, interesul faţă de sistemele acvacole recirculante este în continuă creştere, în ciuda lipsei relative de informaţii tehnice şi economice din domeniu. În momentul actual, nu există un segment industrial al proiectării standard, recomandat exclusiv creşterii peştilor în sistem recirculant.   Caracteristici primare ale sistemului acvacol recirculant În general, un sistem acvacol include: bazinele de cultură a peştilor, pompele pentru menţinerea debitului de apă, echipamente de tratarea apei pentru menţinerea calităţii acesteia (filtru mecanic, filtru biologic, instalaţie de oxigenare şi de sterilizare cu ultraviolete), conducte de alimentare şi evacuare a apei şi bazin tampon pentru apă. În proiectarea sistemului acvacol recirculant, cel mai important obiectiv propus este dimensionarea adecvată a tuturor sistemelor.   În cazul în care echipamentul este supradimensionat, funcţionarea sistemului este costisitoare, pe când dacă sistemul este subdimensionat, acesta nu va fi capabil să meţină un mediu adecvat pentru populaţia de peşti. Dimensionarea echipamentelor se realizează în funcţie de cantitatea zilnică maximă de hrană introdusă în sistem. Rata zilnică de hrană estimată se bazează pe capacitatea de suport a sistemului, care, în mod obişnuit, nu depăşeşte 150 kg peşte/m3, chiar pentru cel mai eficient sistem.   Odată determinate capacitatea de spor şi rata de hrănire, poate fi estimată mărimea componentelor, prin calcularea debitului de apă necesar. Pentru fiecare component, debitul de apă trebuie să fie suficient de mare, întru tratarea şi spălarea reziduurilor de hrană şi de metabolism ale peştilor, precum şi pentru a furniza o concentraţie uniformă de oxigen.   Ca urmare a faptului că echipamentul este dimensionat pentru ratele maxime de hrănire, cel mai eficient management al efectivului de peşti este întreţinerea puietului la densităţi scăzute în tanc şi creşterea acestuia, până la dimensiunile de comercializare, în acelaşi bazin. Majoritatea operatorilor sistemului acvacol recirculant folosesc la maximum capacitatea portantă a fiecărui bazin, prin popularea cu peşti la densităţi din ce în ce mai scăzute, pe măsura creşterii acestora.   Cu cât este folosită mai eficient capacitatea de cazare, cu atât mai mulţi peşti pot trece anual prin sistem, ceea ce generează un cost mai scăzut pe kilogram de peşte recoltat. Pe de altă parte, răririle dese determină creşterea costului muncii şi şansa de mortalitate în rândul peştilor, datorită stresului de manipulare. De asemenea, operatorii trebuie să acorde atenţie alegerii dimensiunii bazinului şi configuraţiei echipamentului de filtrare-oxigenare a apei. Există totuşi un risc mai mic de pierdere a unor cantităţi mari de peşte, în cazul în care fiecare bazin este dotat cu propriul set de echipamente de tratare a apei.   Factori de calitate a apei în sistem Apa de calitate inferioară poate să nu fie letală pentru speciile cultivate, dar ea poate reduce creşterea. La o temperatură adecvată speciei, peştii cresc rapid, convertesc eficient hrana şi sunt mai rezistenţi la boli. Temperatura apei poate fi reglată cu ajutorul încălzitoarelor electrice de imersie, unităţilor de încălzire pe gaz sau electrice, schimbătoarelor de căldură, răcitoarelor sau pompelor de căldură.   În sistemele acvacole recirculante, pentru o bună operare, este necesară furnizarea continuă a unor cantităţi de oxigen dizolvat pentru peştii din bazine şi pentru bacteriile nitrificatoare din biofiltru. Pentru asigurarea oxigenului sunt necesare rezervoarele criogenice pentru oxigen lichid şi vaporizatoare de oxigen. Dioxidul de carbon este produs de respiraţia peştilor şi bacteriilor din sistem. Peştii în stres de CO2 apar la suprafaţă şi se adună în jurul dispozitivelor de oxigenare. Dioxidul de carbon se poate acumula în sistemele recirculante dacă nu este înlăturat fizic sau chimic. În mod obişnuit, se înlătură din apă cu ajutorul aeratoarelor tip coloană împachetată sau altor dispozitive de aerare.   Peştii pot tolera un pH al apei cuprins între 6 şi 9.5, dar o schimbare rapidă (ex. 2 unităţi) este foarte dăunătoare, îndeosebi pentru puietul mic. Limita optimă a pH-ului este menţinută în sistemele acvacole recirculante prin tamponare alcalină cu bicarbonat de sodiu şi carbonat de calciu, dar şi cu hidroxid de calciu, oxid de calciu şi hidroxid de sodiu.   Amoniacul este reziduul primar pe bază de azot, eliberat de către peşti, în pricipal prin branhii, ca amoniac. În apă, amoniacul se găseşte sub două forme: ionizat şi neionizat. Amoniacul neionizat este extrem de toxic pentru peşti. Cantitatea de amoniac neionizat depinde de pH şi de temperatura apei. Bacteriile nitrificatoare din biofiltru au capacitatea de a înlătura amoniacul din nitriţii acumulaţi. La concentraţii mari de amoniac, peştii încetează hrănirea, iar dacă nu se iau măsuri rapide, peştii mor.   La rândul lor, concentraţiile de nitriţi trebuie urmărite zilnic. Gradul de toxicitate a nitriţilor variază în funcţie de specie. În general, speciile de peşti cu solzi sunt mai tolerante la concentraţiile ridicate, decât st speciile fără solzi (ex. somnul). Toxicitatea nitriţilor cauzează boala numită „sânge brun”, apărută în momentul în care hemoglobina normală vine în contact cu nitriţii, formând un compus de culoare brună numit „methemoglobină”, care nu transportă oxigenul în mod corespunzător, iar peştii se comportă ca şi cum s-ar afla sub stres de oxigen.