Autor: Ioan Șerbănescu Zona de creştere a animalelor de acvacultură ecologică este extrem de importantă pentru obţinerea de produse sigure şi de înaltă calitate, cu impact minim asupra mediului acvatic. Legislaţia comunitară privind calitatea apei şi contaminanţii de alimente prevede însă obiective stricte de mediu pentru apă şi asigurarea unei foarte bune calităţi a hranei şi confortului animalelor de acvacultură.   Argumente post-debut   Acvacultura ecologică este un domeniu relativ nou al producţiei ecologice, în comparaţie cu agricultura ecologică, îndelung experimentată la nivelul exploataţiilor. În condiţiile creşterii interesului consumatorilor pentru produsele obţinute din acvacultura ecologică, este de aşteptat ca şi numărul unităţilor care trec la producţia ecologică să fie în continuă creştere. Acest fapt va duce rapid la acumularea experienţei şi cunoştinţelor tehnice necesare. În plus, este de aşteptat ca activităţile de cercetare planificate şă aibă ca rezultat dobândirea unor cunoştinţe noi, îndeosebi cu privire la sistemele de reţinere, la necesitatea de a utiliza ingrediente ecologice pentru hrana animalelor sau la densitatea efectivelor pentru anumite specii.   Este necesar să se prevadă elaborarea unei evaluări de mediu, pentru adaptarea optimă a spaţiului dedicat acestei activităţi la mediul înconjurător şi atenuarea posibilelor efecte negative. Trebuie avut în vedere ca astfel de evaluări să garanteze faptul că producţia de animale de acvacultură nu este doar acceptabilă din punct de vedere ecologic, ci este, în raport cu alte opţiuni, preponderent coerentă cu interesele publice în sens mai larg, adecvată şi sustenabilă din punct de vedere al mediului.   Având în vedere că apa este un mediu specific solubil, este obligatoriu ca unităţile de producţie ecologică să fie corespunzător separate de unităţile acvicole neecologice. Dată fiind diversitatea situaţiilor existente în ţările UE, în ceea ce priveşte atât mediile de apă dulce cât şi cele marine, este de preferat ca distanţele de separare să fie stabilite la nivelul fiecărui stat membru, cel mai în măsură să gestioneze acest aspect, având în vedere caracterul eterogen al mediilor acvatice.   Toate statele membre UE se confruntă cu deficite în ce priveşte aprovizionarea cu culturi probiotice ecologice. În acelaşi timp, importurile de furaje proteice ecologice sunt insuficiente pentru a face faţă cererii. Suprafaţa de cultivare a probioticelor ecologice nu este îndeajuns de mare pentru a satisface cererea de proteine ecologice; prin urmare, este necesară autorizarea condiţionată a utilizării ca hrană a furajelor proteice provenite de pe parcele aflate în primul an de conversie.   Principiile generale de producţie ecologică se bazează pe proiectarea şi gestionarea adecvată a proceselor biologice, pe baza unor sisteme ecologice care utilizează resurse naturale interne ale sistemului, prin metode care recurg, în particular, la practici de acvacultură ce respectă principiul exploatării durabile a resurselor piscicole. Numai astfel biodiversitatea ecosistemelor naturale acvatice poate fi menţinută în producţia acvicolă.   Aceste principii se sprijină optimist pe evaluarea riscurilor şi pe utilizarea de măsuri de precauţie-prevenţie, atunci când este cazul. Stimularea artificială a reproducerii animalelor de acvacultură, cu ajutorul hormonilor şi al derivaţilor hormonali este incompatibilă cu noţiunea de producţie ecologică şi cu modul în care consumatorii percep produsele de acvacultură ecologice. Astfel, în Europa, procentul maxim admis de animale de acvacultură tinere neecologice, introduse în crescătorie a fost de 80%, în 31 decembrie 2011, urmează a fi de 50%, în 31 decembrie 2014 şi 0%, în 31 decembrie 2015.   Creşterea protejată a animalelor în acvacultura ecologică Motivat de faptul că producţia ecologică a animalelor de acvacultură se află într-o etapă de început, acest sector se confruntă şi cu o disponibilitate insuficientă a genitorilor de origine ecologică. Este motivul pentru care este necesară introducerea, în statele implicate, a genitorilor şi a exemplarelor neecologice foarte tinere. Producţia ecologică de animale de acvacultură trebuie să garanteze că sunt satisfăcute nevoile animalelor, în funcţie de specie. În acest sens, practicile de creştere, sistemele de gestionare şi sistemele de bazine au la bază satisfacerea necesităţilor privind calitatea vieţii animalelor.   Evoluţia tehnică din ultimii ani a dus la o utilizare mereu mai extinsă a sistemelor închise de recirculare, în producţia animalelor de acvacultură. Aceste sisteme depind însă de aporturi externe şi au un consum mare de energie, dar permit reducerea deversărilor de deşeuri şi previn evadarea animalelor. În conformitate cu principiul conform căruia producţia ecologică trebuie să fie cât mai apropiată de mediul natural, nu este permisă utilizarea unor astfel de sisteme pentru producţia ecologică. În mod excepţional este acceptată folosirea sistemelor închise, numai pentru instalaţiile de reproducere artificială, pentru incubare şi pepiniere.   Gestionarea sănătăţii animalelor trebuie să se bazeze, în principal, pe prevenirea bolilor. Anumite substanţe pentru curăţarea, pentru tratarea împotriva depunerilor organice şi pentru dezinfectarea echipamentului şi/sau a instalaţiilor de producţie trebuie permise, dar sub control strict. Utilizarea substanţelor în prezenţa animalelor vii necesită precauţii şi măsuri speciale, garantând astfel că aplicarea acestora nu este nocivă.   Alimentaţia   Hrana alocată animalelor din unităţile de acvacultură ecologică trebuie să satisfacă nevoile nutriţionale ale acestora, respectând totodată cerinţele sanitare impuse  de regulamentele comunitare în domeniu. materiile prime utilizate în alimentaţia peştilor şi crustaceelor carnivore ecologice se recomandă a fi rezultatul exploatării durabile a resurselor piscicole sau din alimente ecologice provenind din surse de acvacultură ecologică.   Nutrienţii, apa, locul ales pentru fermă sunt cele mai importante aspecte legate de sustenabilitatea ecologică a fermelor de acvacultură. Folosirea eficientă a nutrienţilor necesari pentru hrană este, de asemenea, esenţială pentru sustenbilitatea ecologică. Unul dintre elementele importante este reprezentat de reducerea pierderilor de hrană, printr-un sistem de hrănire avansat şi prin selectarea potrivită a hranei animalelor. Sursa hranei folosite este un alt aspect ce poate contribui la sustenabilitatea ecologică.   Incpienţa acvaculturii ecologică şi exploatării durabile a resurselor piscicole justifică, uneori, fireşti penurii de alimente ecologice sau de alimente obţinute ca urmare a exploatării durabile a resurselor piscicole. Este alt motiv pentru care trebuie elaborate dispoziţii clare în aria utilizării alimentelor neecologice, stabilind astfel normele sanitare privind materiile prime provenind din peşti, care pot fi utilizate în acvacultură, interzicând însă hrănirea unei specii de peşti cu produse provenite din peşti din aceeaşi specie. Este permisă totodată utilizarea sub control a anumitor materii prime folosite pentru alimente neecologice, a anumitor aditivi alimentari şi auxiliari ecologici.