Una dintre cele mai importante și mai general expuse interpretări din istoria rusă este existența unei crize în agricultura rusă spre sfârșitul secolului al XIX-lea. O discuție despre această criză sau problemă agrară se regăsește în lucrările contemporane, în lucrările științifice din Occident. Pentru a vedea ce s/a petrecut în agricultura Rusiei în secolul al XIX-lea, facem apel de această dată la studiul publicat de Cambridge.Politica fiscală a ruinat țărănimea   Orice discuție despre agricultura rusă, și în special despre distribuția veniturilor, ar trebui să fie prefațată de afirmația că nu există date suficiente din care se pot face judecăți incontestabile. Se pot face doar inferențe. Geroid T. Robinson a subliniat acest punct, afirmând că nu au existat și nici nu există mijloace pentru a determina, an de an, venitul real al țărănimii; nici acum nu este posibilă măsurarea cumulativă a tuturor schimbărilor din situația lor economică. Nu există date! Cel mai bun lucru care se poate face este selectarea anumitor factori măsurabili, care par să concentreze și să reflecte condiția generală.   Susținătorii ipotezei crizei agricole susțin că politicile fiscale ale statului, în special cele ale lui Vîșnegradskîi, au dus la ruinarea economică a țărănimii. Intelectualii și savanții din anii 1870 și până în prezent au subliniat rolul impozitării ca factor critic în dezvoltarea crizei, susținând că emanciparea nu a oferit țăranului pământ suficient, necesitând plăți de răscumpărare care depășesc valoarea terenului și a păstrat practica de vârstă, a responsabilității comune, pentru impozite.   În afară de plățile de răscumpărare, țăranii s-au confruntat și cu impozitele zemstvo, sătești, și cele indirecte. Dar trebuie menționat că impozitele indirecte au devenit mult mai importante ca sursă de venituri fiscale, decât impozitele directe; peste 80 % din veniturile fiscale proveneau din impozite indirecte, până în 1900. Se pare că există un acord universal potrivit căruia impozitarea ridicată a deprimat veniturile și nivelul de trai al țăranului.   În plus, se presupune că sectorul țărănesc, și nu orice alt sector al economiei, a fost nevoit să suporte costurile programelor guvernamentale. Astfel, plățile de răscumpărare, împreună cu impozitele ridicate, au creat o povară care a fost o cauza de bază a declinului economiei rurale. Statul își propusese să-l impoziteze pe țăran până la epuizare. Clasa țărănească a fost redusă la mizerie abjectă, teren fertil pentru bolșevism și bolșevici.   Factorul critic   Politica fiscală a statului a fost considerată factorul critic al declinului economic al țăranului din mai multe motive. În primul rând, impozitele au consumat o mare parte din veniturile țăranului și nu au contribuit cu nimic în schimb. În al doilea rând, țăranul a fost obligat să vândă toate produsele sale pentru subzistență; și, în al treilea rând, s-a aplicat o presiune pentru a extinde suprafața totală a terenurilor agricole. Astfel, politica guvernamentală a dus la chirii mai mari, din cauza concurenței sporite pentru terenuri, prețurile au scăzut din cauza pieței inundate, iar țăranul, prin tehnicile sale agricole înapoiate, au epuizat solul, toate acestea fiind o consecință a încercării țăranului de a-și îndeplini cerințele fiscale ale statului.   Numeroase studii, subliniind în principal restanțele la plățile de răscumpărare, ca dovadă a incapacității țăranului de a-și îndeplini obligațiile, au susținut afirmația că întreaga capacitate de plată a țăranului era epuizată. În perioada de la 1861, la 1881, arieratele de răscumpărare au crescut treptat, dar din 1881 până în 1901 au crescut rapid. În 1880, arieratele țărănești din plățile de răscumpărare au reprezentat 27% din evaluarea anuală.   Sărăcia, condiția țăranului   Istoricii susțin că, dacă țăranul ar fi avut banii, acesta și-ar fi plătit impozitele. Este neapărat așa? Geroid T. Robinson, considerat autoritatea de vârf în agricultura țaristă pentru această perioadă, oferă o ipoteză, privind motivul pentru care arieratele în plata răscumpărării demonstrează incapacitatea de plată. Deoarece aceasta este o problemă critică, atât în ​​teoriile standard referitoare la criză, cât și în interpretarea revizionistă prezentată aici, Robinson trebuie citat pe termen lung: în căutarea unui indice economic, se poate reconsidera problema taxelor și impozitelor?   Obligațiile țăranului față de trezoreria publică au fost o cauză contributivă a suferinței sale, însă statisticile cu privire la cuantumul acestor obligații nu sunt valabile, de la sine, ca un indice al situației țăranului, din motivul că suma totală și fluctuațiile lor s-ar putea să fi fost compensate de alți factori economici. Pe de altă parte, datele privind restanțele din aceste plăți publice sunt cu totul diferite. Rezultatul: Apariția comunismului   Care este atunci semnificația acestor restanțe? Este implicit, uneori, altceva decât o indicație de lipsa de plată a plății? Răspunsul poate fi găsit chiar și prin cea mai întâmplătoare anchetă a metodelor de colectare. Confiscarea bunurilor nu a fost singura procedură posibilă, atunci când plățile nu au fost îndeplinite.   Țăranul și familia lui ar putea fi supuși muncii forțate, iar uneori biciul a fost angajat, chiar și împotriva unui întreg sat, ca încercare de a ”învinge” impozitul. O armată de corecționari strânși la sarcină, metodele de încasare fiind ceea ce au fost, adică bătăile crunte, iar neplata poate fi considerată ca fiind de obicei o incapacitate de plată.   Prin urmare, restanțele prezintă, probabil, cel mai bun dintre toți indicii, ai situației economice a țăranilor și totalitatea lor considerabilă, distribuția lor teritorială largă și faptul că acumularea lor continuă pare să indice o suferință largă și în creștere în întreaga Rusie. Pe acest fond, evenimentele începutului de secol XX aveau să schimbe lumea din rădăcini, aducând cel mai crunt regim imaginabil: Comunismul.