(Autor: Ilie Stoian)  Cu o istorie fabuloasă, Bizanțul înseamnă în primul rând primul stat creștin, în care ordinea socială era considerată a fi stabilită de Dumnezeu. Desigur, Biserica a considerat că această ordine nu trebuie modificată, dar, desi susținea că oamenii sunt egali în fața Domnului, lucrurile nu stăteau chiar așa, cu atât mai mult în privința proprietății agricole. Date despre acea perioadă ne sunt oferite de monumentala ”Istorie a culturii și civilizației umane”, semnată de academicianul Ovidiu Drimba.   Organizarea proprietății   Într-un stat creat după sciziunea Imperiului Roman care reunea o multitudine de populații, în primele secole ale Imperiului Bizantin, economia agrară era dominată de sistemul colonatului, bazat pe moștenirea împroprietăririi soldaților din legiunile romane. Însă, în secolul VII apar schimbări profunde: marea proprietate funciară este în declin, cultivarea pământurilor cu sclavi sau coloni se diminuează, în timp ce ponderea devine mica proprietate a țăranilor liberi.   Reforma administrativă care a dus la înființarea ”themelor” nu a făcut altceva decât, finalmente, să sporească numărul acestor țărani. Prin acordarea de loturi din zona de frontieră, soldaților care erau de fapt țărani, obligați ca, în schimbul terenurilor agricole primite să presteze serviciu militar în caz de război, statul a creat o clasă de mici proprietari, în detrimentul descendenților generalilor romani, foști mari proprietari de pământuri.   Cu toate acestea, sclavajul nu dispare, ba, mai mult decât atât, marile proprietăți încep să reapară, fie ele laice, sau ecleziastice. Țăranii care nu puteau îndeplini obligațiile față de fisc lucrează pe pământul unui proprietar înstărit, care, în schimb, îi plătește taxele dar îl și deposedează de proprietatea agricolă. În acest fel, un număr însemnat de țărani devin dependenți de marea proprietate care se reface, având condiția de servi, de iobagi, legați de pământ. Desigur, descendenții lor rămân și ei legați de aceeași condiție umilă.   O altă categorie importantă, mai ales în zonele fertile, era aceea a țăranilor care luau în arendă terenuri ale marilor proprietari, aceștia fiind țărani liberi care plăteau arenda în bani și produse. Economie rurală autarhică   În secolele IX și X se merge mai mult pe sistemul concesiunilor, țăranii, numiți ”pareci”, fiind dependenți total de terenurile pe care le luau în lucru. Acest sistem a fost menținut câteva secole la rând, fapt care a condus la feudalizarea totală a Imperiului Bizantin. Alături de pareci era categoria ”stratiotes”-ilor, adică, aceea a țăranilor liberi. Clasa celor puternici, așa cum le spune si numele, era aceea a ”dynatoilor”, adică, a marilor proprietari.   Densitatea populației rurale depindea, firește, de regiuni dar, în general, era foarte mică. În secolul XI, satele bizantine aveau în mod obișnuit între zece și treizeci de familii. Unealta fundamentală era plugul arhaic de lemn, tras de boi. Plugul greu, răspândit în câmpiile din nordul Dunării, era necunoscut de bizantini. De altfel, solul arid din Balcani și din Asia Mică nu putea fi lucrat cu acest plug. Bizantinii cunoșteau, cel puțin din secolul X, hamul și potcoavele cailor, care, însă, nu erau întrebuințați la arat. Secerau cu coase, treierau grâul cu ajutorul unor sănii trase de boi sau de asini, peste snopii așternuți pe arie.   Forma obișnuită a economiei rurale era producția casnică, tinzând pe autarhie. Întreaga economie bizantină era bazată pe producție redusă și pe folosirea de unelte tradiționale și simple.