O poveste arabă, veche, veche de tot, ne vorbește cu mare tâlc despre Tatăl pisicilor, fiind el numit Abdur Rahman. Fiind sărac, era unul dintre oamenii care locuiau într-o moschee și, desigur, ca orice musulman, îi plăceau foarte mult pisicile. Oriunde vedea o pisică, el imediat mergea la ea și începea să îi mângâie blana. Chiar dacă era flămând, orice mâncare pe care o avea, o împărțea cu pisicile. În acest fel era el fericit. Când mergea pe stradă, toate pisicile se aliniau și mergeau în spatele lui. Acest lucru îi plăcea Profetului. Din acest motiv l-a numit Abu Huraira, „tatăl pisicilor”.   Într-o zi, Abu Huraira era foarte flămând, de îl durea stomacul. Nu găsise nimic de mâncare, dar nimeni nu știa acest lucru. Trecând pe lângă el, Profetul a observat că Abu Huraira nu mâncase de multe zile. Cu o voce blândă îi spuse: – Abu Huraira, hai să mergem la mine acasă, împreună. Abu Huraira s-a ridicat cu dificultate și l-a urmat pe Profet, ajungând cu chiu, cu vai, la casa Profetului. Acolo era un vas cu lapte în mijlocul camerei. Profetul i-a spus: – Du-te și adu-ți prietenii, să vină și ei. Abu Huraira s-a dus imediat și i-a chemat pe prietenii lui, însă își spunea în sinea lui: „Este foarte puțin lapte în vas. De abia dacă mă satur eu, dar cei care locuiesc în moschee sunt la fel de flămânzi ca și mine. Cum poate acest lapte să ne sature pe toți?” Dar, Tatăl pisicilor nu s-a zgârcit, și-a chemat prietenii care, sosind la casa Profetului, au primit permisiunea de a sta jos. Atunci, Profetul i-a spus lui Abu Huraira: – O, Abu Huraira! Ia acest lapte și dă-l prietenilor noștri. Abu Huraira a făcut cum i s-a spus. El a dat vasul de lapte tuturor, gândindu-se că nu va fi de ajuns nici pentru câțiva dintre ei. Fiecare dintre ei a băut până s-a săturat. Mai rămăsese puțin. Abu Huraira i-a întins vasul Profetului. Acesta s-a uitat la el cu un zâmbet pe chip. I-a spus: – Abu Huraira!– Da? a răspuns tânărul încă flămând.   Profetul a continuat: – Doar noi doi am rămas care nu am băut încă. Acum stai jos și bea. Abu Huraira s-a așezat și a spus: – În numele lui Allah, spuse acesta lihnit, și a început să bea laptele. Dar laptele nu se termina. Abu Huraira era sătul acum, dar Profetul încă mai insista: – Bea, mai bea puțin! Într-un final, Abu Huraira a spus: – Jur pe Allah că nu mai există loc în stomacul meu ca să mai beau. După aceasta, Profetul nu a mai insistat și a spus:   – Atunci, dă-mi mie vasul.   Abu Huraira i l-a întins Profetului care a băut laptele rămas și i-a mulțumit lui Allah. Ceilalți, erau la fel de surprinși ca Abu Huraira. Vasul cu lapte, despre care el crezuse că nu avea destul lapte nici măcar pentru el, săturase pe toată lumea. Acesta fusese un miracol făurit la fel cum, sute de ani înainte, făcuse Iisus cu pâinea. Cu dragoste, admirație și un sentiment de surprindere și uimire toți oaspeții Profetului s-au ridicat și au plecat. Toată lumea era sătulă și în inimile tuturor era fericire. Dar, ai ales, toți au aflat că darul făcut din inimă se întoarce înmulțit, asupra ta!