Într-un interviu acordat revistei Capital, Sorin Moisă, director de cabinet al comisarului european pentru Agricultură,  a declarac că Șansa României este cu adevărat agricultura:   ”La timpul trecut, istoria cu grânarul e un amestec de realitate şi mit. Dar avem nevoie de mituri frumoase, pozitive, pe care să le transformăm în timp şi în realitate. Deja, la șapte ani după aderare, câmpul românesc arată tot mai bine, oricine poate constata asta cu ochiul liber. România chiar poate fi o mare putere agricolă, grânarul Europei, producând însă nu doar grâne, ci şi legume-fructe, produse bio, zahăr şi produse din zahăr, lapte şi produse din lapte, porc, pui, pasăre, ovine, produse procesate din toate astea, cu valoare adăugată mare. În primul rând, adevărul structural despre agricultura prezentă nu este chiar atât de sumbru pe cât o spun clişeele. Se vorbeşte mult de fărâmiţarea din agricultură. Este un adevăr parţial, pentru că, într-adevăr, marea majoritate a fermelor înregistrate la APIA sunt exploatații ţărăneşti mici, însă fermele comerciale ocupă o suprafaţă foarte mare. Primele 12.000 de ferme din ţară ocupă circa 45% din terenul agricol şi au o medie în jur de 350 de hectare. Acestea sunt ferme viabile, e agricultură aproape de nivelul european, uneori peste. Un alt clişeu e că fermele mici nu sunt prin definiţie viabile. În horticultură sau pomicultură sau produse de nișă, o fermă de câteva hectare nu este neapărat neviabilă, mai ales dacă participă într-o formă de asociere sau cooperare. Pe partea cealaltă, într-un scenariu teoretic extrem, în care să spunem că mâine am aduce fiecare hectar de pământ la nivelul lui maxim posibil de productivitate: aproape două milioane de oameni sunt ocupaţi în agricultură în România. Unde s-ar putea duce aceşti oameni? A le aplica un scenariu de raţionalitate economică pură ar fi o agresiune socială şi morală hidoasă, pe care numai un sistem totalitar ar putea-o gândi. Politicile economice într-o democraţie se aplică unor oameni liberi, care decid ei dacă fac sau nu un lucru, cu inerţiile şi încăpăţânările lor culturale. Ţăranul român este un „dat“, o parte a naţiunii cu care altfel ne mândrim, şi trebuie să-l tratăm cu respect, nu ca pe o povară. Agricultura de subszistenţă ne-a scutit de crize şi cheltuieli sociale de proporţii. Soluţia, din nou nespectaculoasă pentru nerăbdarea noastră de tip „să facă Guvernul o minune până mâine seară la ştiri!“, este să creăm politici pentru că, în mod liber, „organic“, o bună parte din ţăranii români să evolueze spre ferme de familie, cu caracter comercial, în mod liber. În felul ăsta avem şi avantajul de a nu strica farmecul satului românesc pe măsură ce se integrează mai bine în modernitate. Aceasta este axa strategică propusă de Guvern (şi susţinută, sub diverse forme, şi de guvernele anterioare) pentru politica agricolă şi de dezvoltare rurală până în 2020. Declinarea reformei Cioloş în România va însemna: fermele mici care vor să rămână în agricultură vor beneficia de un sistem simplificat, cu mai puţine controale. Fermierii care vor dori să iasă din agricultură vor fi stimulaţi cu un bonus, fără să-şi piardă dreptul la plata de bază. Fermele între 5 şi 30 ha vor primi o bonificaţie motivantă pe fiecare ha de la al cincilea an încolo, pentru a le încuraja să crească, prin arendare sau achiziţie de teren. Aceasta este zona vulnerabilă a agriculturii româneşti, aici sunt horticultura, pomicultura, producţia bio, fermele de lapte în creştere, aici creşte clasa de mijloc în agricultură. Programul de dezvoltare rurală va investi în modernizarea fermelor, în instalarea tinerilor fermieri, în irigaţii, în dezvoltarea activităţilor nonagricole pentru cei care tocmai vor fi „eliberaţi“ din agricultură, într-un program pomicol conceput să aducă fructe româneşti în supermarketuri. Iar fermele mari vor continua să primească plăţi la hectar, adică sume tot mai mari pe suprafeţe mari, plus acces la bani de cercetare-inovare. Asocierea ramâne o soluţie structurală de mare necesitate pentru fermele mici şi medii: prin serviciile de consiliere ea va fi susţinută „la firul ierbii“, pentru ca oamenii să-şi învingă neîncrederea unii în alţii şi în piaţă. Restructurarea se produce şi va continua să se producă într-un ritm care poate fi accelerat şi stimulat, dar nu forţat. (Mai multe, pe www.capital.ro)