Deși o etichetă de carbon obligatorie, unică, pentru toate alimentele vândute în UE nu există încă în forma legislativă finală, direcția e clară: proiectul de Directivă privind afirmațiile ecologice ("Green Claims Directive"), propus de Comisia Europeană în martie 2023, a fost pus pe pauză în iunie 2025, după presiuni din partea Parlamentului European legate de costurile administrative pentru companiile mici. Statutul rămâne oficial neclar. În schimb, o altă directivă, deja adoptată — "Empowering Consumers for the Green Transition" (ECGT/EmpCo) — devine obligatorie în toate statele membre de la 27 septembrie 2026 și interzice afirmațiile ecologice generice, precum "neutru din punct de vedere climatic", dacă nu sunt susținute de date verificabile. Practic, chiar dacă eticheta unică de carbon întârzie, obligația de a putea dovedi orice mesaj ecologic de pe ambalaj devine lege în câteva săptămâni.

Cine testează deja etichetarea de carbon

În lipsa unui standard legal unic, retailerii și producătorii europeni au construit propriile sisteme, adesea inspirate din metodologia PEF (Product Environmental Footprint) a Comisiei Europene, bazată pe analiza ciclului de viață (LCA).

Carrefour a fost prima rețea de retail care a afișat Eco-Score (redenumit între timp Green-Score) pe site-ul propriu, pentru peste 32.000 de produse sub marcă proprie și marcă națională, inclusiv mezeluri și produse din carne. Sistemul, cu note de la A la E, arată diferențe mari în interiorul aceleiași categorii: o pâine integrală din grâu francez a primit nota A, în timp ce un produs din șuncă din carne de porc european a primit nota E — nu din cauza calității, ci a impactului climatic mai mare al producției animale față de cea vegetală. Colruyt (Belgia) și Lidl Belgia au adoptat același sistem începând cu 2021.

În Marea Britanie, Quorn a introdus date certificate de Carbon Trust pentru 60% din volumul vânzărilor sale, iar Nestlé și Sainsbury's au derulat un pilot cu organizația Foundation Earth pentru etichete de tip "semafor" ecologic. Oatly afișează amprenta de carbon pe ambalajele produselor sale din SUA și Europa. Un element comun tuturor acestor inițiative, remarcat inclusiv de presa de specialitate: brandurile pe bază de plante au adoptat etichetarea de carbon mult mai rapid decât cele din carne și lactate, tocmai pentru că rezultatul le avantajează în comparație directă.

Ce ar însemna pentru fermele românești

Pentru un crescător sau un procesator din România, presiunea nu vine neapărat printr-o lege românească, ci pe filiera comercială. Deja, prin CSRD (Directiva de raportare de sustenabilitate corporativă), marile companii europene trebuie să raporteze emisiile din lanțul de aprovizionare — inclusiv "Scope 3", categoria care include materiile prime cumpărate de la furnizori. Un retailer sau un procesator mare care raportează sub CSRD va cere, tot mai frecvent, date de emisii de la fermele și abatoarele din care se aprovizionează, chiar dacă acestea nu au obligație legală directă.

Aici apare dificultatea reală pentru sectorul românesc: majoritatea fermelor de bovine și porcine sunt mici sau mijlocii, fără resurse pentru un audit LCA propriu, care poate costa câteva mii de euro per categorie de produs. Practic, riscul nu este o amendă, ci excluderea treptată din lanțurile de aprovizionare ale marilor retaileri europeni — cei care vor prefera furnizori capabili să pună o cifră verificabilă lângă produs. Fermele care se pregătesc din timp, prin colectarea sistematică a datelor despre hrană, energie și transport, vor avea un avantaj real față de cele care așteaptă o lege națională ce, cel puțin pentru moment, nu există.