Se cuvine, acum, la finalul capitolului acestui serial de articole inspirate de ”Istoria culturii și civilizației”, semnată de Academicianul Ovidiu Drimba, să sintetizăm principalele caracteristici ale organizării satului european occidental, din Evul Mediu.Satul și gospodăria țărănească   Gruparea oamenilor în jurul unor locuri de rit a jucat un rol în formarea așezărilor țărănești încă de la vechile populații celte și germanice. În plus, necesitatea de a se apăra, în caz de pericol, a fost un motiv puternic pentru a determina oamenii să-și așeze locuințele pe înălțimi, pe coline, o modalitate tipică mai ales pentru satele din zona mediteraneeană și, în special, cele din Peninsula Italică, șăranii păstrând obiceiul Imperiului Roman.   Dar, așezările determinate de existența unui loc de cult sau a necesității de apărare puteau să nu fie definitive. În schimb, cele care se aflau în imediata apropiere a exploatării solului, datorită calităților sale, a unui curs de apă sau a unui drum, au fixat în cele mai multe situații așezările sătești pentru lungi perioade de timp sau, în foarte multe cazuri, definitiv. În perioada timpurile, satul, organizat în jurul unui castel nobiliar sau a unei biserici, nu apare decât în jurul secolului IX, fiind, uneori, germeni de dezvoltare a orașelor.   Clădirile de locuit, de formă rectangulară, aveau o singură încăpere, a cărei lungimi varia între 11 și 29 de metri, pe o lățime de 4-7 m. Multe aveau o destinație mixtă, țăranii locuind împreună cu animalele mici, de care nu erau despărțiți decât de un paravan, situație întâlnită și azi în unele zone izolate din munții Franței! În jurul acestora, erau grupate și câteva construcții anexe, colibe sau simple șoproane care protejau cele câteva unelte și animalele mari, de ploaie sau ninsori. Construcții parțial săpate în pământ serveau ca depozite pentru recolte și alimente, gâul, de exemplu, fiind îngropat în pământ. Dar, în aceleași spații, țăranii își organizau și mici ateliere de țesut, de olărit etc. Materiale de construcții și utilități casnice   Materialul de construcție principal era lemnul. În majoritatea cazurilor (Anglia, Germania), casele nu aveau fundație. Singurele elemente de ancorare a pereților în sol erau stâlpii verticali împlântați, nu în gropi, ci într-un șanț care delimita planul construcției și care asigurau o izolație mai bună. Pereții erau ridicați din pământ crud sau lut amestecat cu paie, lipiți pe împletituri de crengi sau pe scânduri așezate orizontal sau vertical. În zonele de câmpie, acoperișurile erau din vegetale legate în snopi (trestie, stuf, grozamă). În zonele înalte și mai friguroase, era folosit gazonul, așezat pe structuri de lemn iar, în mod frecvent, mai ales în secolele XIII și XIV, și cu precădere în Anglia, erau folosite plăci de piatră. Tot aceștia, dar și scandinavii, germanii și francezii, încep să folosească șindrila, în plăci de câte 40 de cm.   Mobilierul era redus: unul sau două paturi comune sau două saltele cu paie, puse direct pe jos. Una sau două bănci, eventual câteva scaune mici și o ladă în care se țineau hainele, sarea și pâinea, completau mobilierul sărăcăcios. Într-un colț era cuptorul pe care se gătea, fumul ieșind printr-un orificiu practicat direct în acoperiș. O parte din provizii se țineau în podul casei, iar o gospodărie înstărită avea un staul, un hambar, o șură, un coteț pentru porci și unul pentru găini.