Salmonicultura este domeniul care asigură diversificarea produselor alimentare şi a proteinelor de mare valoare biologică, prin păstrăvii destinaţi consumului uman, produse uşor digestibile şi la preţuri accesibile. Cercetările actuale ale piscicultorilor sunt orientate prioritar spre salmonicultură, deoarece speciile de peşti din această familie sunt mult căutate pentru calităţile gustative şi organoleptice ale cărnii. Salmonicultura în România Primele păstrăvării din ţara noastră au luat fiinţă la începutul secolului al XX-lea. Ele au avut drept scop producerea puietului necesar repopulării apelor de munte. Printre cele mai vechi păstrăvării de la noi se numără cele din Valea Putnei (1890), Tarcău (1902) sau Gudea Finiş (1928). În cei peste 100 de ani de salmonicultură în România, sistemele de creştere s-au modernizat în permanenţă. S-a pornit de la bazinele de pământ, s-a continuat cu bazinele de pământ căptuşite cu piatră şi mortar de ciment, ajungându-se la clasicele bazine de ciment precum şi la sistemele de creştere în viviere flotabile. Se fac constant eforturi pentru amenajarea mediilor acvatice propice creşterii păstrăvilor, mai ales acolo unde există cursuri de ape reci, bine oxigenate şi cu salinitate redusă, pentru condiţiile pedoclimatice din ţara noastră. Salmonicultura prezintă o importanţă deosebită, fiind o alternativă eficientă de obţinere a unor cantităţi importante de peşte valoros, precum şi o formă de încurajare a agroturismului montan. În România, salmonicultura reprezintă a doua ramură a pisciculturii, iar sistemele şi tehnologiile utilizate pentru creşterea salmonidelor, în general, şi a păstrăvului de consum, în special, diferă semnificativ din punct de vedere al densităţii materialului biologic pe suprafaţa de volum/apă. În funcţie de modul de organizare al procesului de producţie, după producţia obţinută şi destinaţia acesteia, unităţile salmonicole din ţara noastră au fost clasificate în: -         păstrăvării cu circuit închis, pentru obţinerea păstrăvului de consum; -         păstrăvării cu circuit deschis, caracterizate prin exploatarea exclusivă a păstrăvilor după categorii de vârstă; -         păstrăvării complexe, ce se caracterizează prin existenţa tuturor categoriilor de vârstă, cu rol de producere a păstrăvului de consum, cât şi a materialului biologic necesar (re)populării. Astăzi, unităţile salmonicole din România au ca obiect de exploatare, în principal, următoarele specii: păstrăvul curcubeu (Oncohynchus mykiss), păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) şi păstrăvul indigen (Salmotrutta fario). Creşterea şi exploatarea acestor specii se practică în păstrăvăriile clasice, cu bazine din beton sau pământ, în special de formă dreptunghiulară, amenajate la altitudini care să asigure condiţiile optime de temperatură şi confort. De asemenea, în scopul valorificării lacurilor de acumulare şi a altor bazine acvatice naturale din ţara noastră, creşterea salmonidelor se practică şi în viviere flotabile amplasate pe aceste suprafeţe de apă. Crescătorii de păstrăv sunt specializaţi şi în producerea de icre embrionate, pentru vânzarea puietului. Eficienţa unităţilor salmonicole specializate depinde de asigurarea unor condiţii optime, care se referă la calitatea materialului biologic şi la condiţiile de întreţinere. Exploatarea reproducătorilor, selecţia şi ameliorarea acestora sunt, de asemenea, acţiuni foarte importante, care pot contribui atât la dezvoltarea producţiei piscicole, cât şi la rentabilizarea acesteia. Sisteme de creştere a salmonidelor Un rol important în dezvoltarea salmoniculturii în România l-a avut introducerea păstrăvului fântânel şi a păstrăvului curcubeu, specii ameliorate, adaptate creşterii în captivitate şi furajării artificiale, care prezintă un spor de creştere superior păstrăvului indigen şi o mai mare rezistenţă la boli. În cadrul sistemelor clasice de creştere, bazinele variază, ca formă şi dimensiune, în funcţie de scopul construirii, de natura terenului şi de specia care face obiectul culturii artificiale, în păstrăvăria respectivă. O amenajare salmonicolă însumează mai multe tipuri de bazine, fiecare dintre acestea fiind destinate unei anumite categorii de vârstă. Avem astfel: bazine destinate puietului, bazine pentru tineret, bazine păstrăv consum, bazine remonti, bazine reproducători, bazine pentru carantină şi bazine experimentale. Fiecare din aceste bazine sunt dimensionate în funcţie de cerinţele biologice ale materialului de cultură: densitate de creştere, nivel al oxigenului dizolvat, dimensiunea exemplarelor, gradul de furajare etc. Din punct de vedere al formelor, bazinele pot fi dreptunghiulare, circulare, ovale, cele dreptunghiulare deţinând, deocamdată, supremaţia în majoritatea păstrăvăriilor, fiind uşor de exploatat şi întreţinut, însă prezentând dezavantajul consumului mare de apă/producţie obţinută. Rezultate foarte bune se obţin însă în bazinele circulare şi ovale, cu alimentare perimetrală şi evacuare centrală. Ele prezintă avantajul unui curent circular pe toată suprafaţa lor, care facilitează mult curăţirea impurităţilor, depuse pe fund şi adunate la centru. În ceea ce priveşte materialul din care sunt confecţionate bazinele, păreile sunt împărţite între specialişti. Unii autori recomandă bazinele din pământ (acolo unde solul este argilos şi impermeabil), argumentând astfel: -         în bazinele de pământ se dezvoltă o bogată faună nutritivă minusculă, cu efect direct în scăderea cantităţii de furaje suplimentare artificiale şi cu efect indirect în obţinerea unei carcase cu caracteristici organoleptice (gust, miros) superioare celor obţinute în bazinele betonate; -         hrana neconsumată de peşti este descompusă de bacteriile existente în sol; -         costuri reduse de amenajare a unor astfel de bazine, -         bazinele de ciment sunt mai puţin igienice decât cele de pământ. Există însă şi argumente în defavoarea unor astfel de bazine. Nu sunt recomandate categoriilor mici de vârstă (puiet, tineret), întrucât aceste bazine prezintă un grad ridicat de suspensii fine, care colmatează branhiile acestor exemplare, afectând direct respiraţia şi indirect creşterea. Transparenţa apei este mult diminuată, în comparaţie cu bazinele betonate, constatându-se pierderi însemnate în materialul de cultură. Totodată, în acest tip de bazine recoltarea şi inventarierea peştilor se derulează cu dificultate din cauza transparenţei reduse. Indiferent de părerile împărţite ale specialiştilor în domeniu, bazinele betonate prezintă un trend ascendent, semn că până la urmă sunt de preferat astăzi, în România, puţine păstrăvării utilizând bazine de pământ. Sistemele clasice intensive de creştere a păstrăvilor sunt cele mai răspândite la noi în ţară şi probabil vor trece ani buni până când alte sisteme de creştere le vor lua locul, însă acestea prezintă dezavantaje ce trebuie remediate: -         suprafeţe de teren relativ mari, în condiţiile în care preţul terenurilor în zonele montane sunt în creştere, datorită investiţiilor în turismul montan, -         consum mare de apă; -         expunerea la riscul de a prelua ape poluate din sursa de alimentare; -         dependenţa de factorii climatici (secetă, caniculă, ger, îngheţ) cu efect direct asupra vitezei de creştere a materialului de cultură. Chiar dacă prezintă o serie de dezavantaje de genul celor prezentate mai sus, aceste păstrăvării produc în proporţie de 90% păstrăvul destinat consumului, iar până la apariţia altor sisteme de creştere pe piaţa autohtonă, vor rămâne baza salmoniculturii româneşti. Ioan Şerbănescu