Laringotraheita infecțioasă aviară (LTI) este o boală infectocontagioasă endemică, care afectează îndeosebi găinile și fazanii, cu evoluție acută, caracterizată clinic prin tulburări respiratorii grave, iar morfopatologic prin leziuni catarale sau hemoragico-necrotice ale mucoasei laringotraheale.

Importanță, etiologie   Boala a fost descrisă pentru prima dată în anul 1925, în SUA, finnd denumită, la început, ”bronșită infecțioasă”, produsă de un virus. După anul 1925, LTI s-a răspândit în diferite țări, la noi fiind identificată în 1967 și studiată ulterior de cercetătorii din domeniu. LTI produce pierderi economice importante în unitățile cu creștere intensivă datorită mortalității ridicate, scăderii producției de ouăși a greutății corporale. S-au identificat 5 glicoproteine majore de suprafață (gB, gC, gD, gX, gK) care au greutăți moleculare diferite (205, 160, 115, 90 și 60 kDa), responsabile de stimularea imunității. Virusul se cultivă pe oul embrionat de găină și curcă și în culturi celulare (ficat, pulmon, fibroblaste embrionare, celule Vero, țesut renal de pui de găină sau rață). Cel mai sensibil sistem de izolare a virusului din materialul patologic îl constituie culturile celulare de ficat de embrioni de găină. În culturi celulare, virusul produce un efect citopatic tipic (formarea de sinciții și incluzii intranucleare). Pe baza studiilor de neutralizare a virusului, de IF și a protecției încrucișate, sușele virusului sunt considerate antigenic omogene, dar acestea prezintă variații de patogenitate, existând și tulpini apatogene. Rezistența virusului în condițiile mediului extern este redusă. În stare uscată și la temperaturi joase, rezistă câteva luni, dar în cadavre numai 2-3 zile; lumina solară directă îl distruge în 7 zile, iar temperaturile de peste 56 grade Celsius, ca și antisepticele uzuale îl distrug în câteva minute. Sunt receptive găinile, fazanii și potârnichile, mai ales la vârsta de 4-8 luni, dar boala poate să apară și la puii de câteva zile sau la păsările de peste 8 luni. Condițiile necorespunzătoare de zooigienă și alimentație, transporturile obositoare sau existența altor bolimăresc receptivitatea. Sursele de infecție sunt reprezentate de păsările bolnave, care elimină virusurile prin secrețiile nazale, traheale și conjunctivale de către păsările trecute prin boală, purtătoare de virus în stare latentă timp îndelungat, uneori chiar peste doi ani. Sub influența diverșilor factori de stres, virusul localizat în celulele epiteliale ale traheei se poate ”reactiva” din starea de latență, se poate multiplica și elimina,  infectând alte păsări susceptibile. Sursele secundare de infecție au importanță mai redusă, dată fiind și rezistența redusă a virusului în mediul extern. Contaminarea se face direct și indirect, prin coabitare, pe cale aerogenă și, în mai mică măsură, pe cale digestivă și conjunctivală. LTI are, de obicei, o evoluție enzootică, fără tendința de difuzare în afara focarului, apărând pe tot parcursul anului, fiind mai frevent în sezoanele umede și reci. Odată apărută, boala devine staționară cu staționări, ameliorări sau agravări raportate la condițiile de întreținere. În episoadele grave, morbiditatea poate fi foarte ridicată (90-100%). virusul pătruns în organism se multiplică în mucoasa laringotraheală, pentru care are un tropism deosebit determinând procese inflamatorii, care se pot agrava prin intervenția germenilor de infecție secundară.   Tabloul clinic   Perioada de incubație este de 6-12 zile. Semnele clinice sunt variabile, în funcție de forma evolutivă pe care boala o îmbracă. forma acută (hemoragică) este cea mai frecventă, fiind observată întotdeauna la începutul enzootiilor și se manifestă prin abatere, anorexie, scăderea ouatului, cianoza crestei și bărbițelor, tulburări respiratorii. Păsările prezintă dispnee gravă, pentru a respira întind capul pe gât și deschid larg ciocul, iar la expirație lasă capul în jos, până când ciocul atinge solul. În timpul respirației se aud raluri și sunete caracteristice, șuierătoare. Pasărea strănută, își scutură cu putere capul, eliminând un mucus sanguinolent sau coaguli de sânge. Uneori mai poate apărea sinuzită și/sau conjunctivită și rareori inflamarea mucoasei cloacale și a bursei Fabricius. Forma subacută (catarală) evoluează cu simptome generale respiratorii, mai puțin grave. Păsările prezintă respirație accelerată, dispneică, strănut cu eliminarea unei secreții filante sau numai un catar oculo-nazal și sinuzită infraorbitală. duop 10-20 zile, păsările se pot vindeca sau boala trece în formă cronică. Mortalitatea depășește rareori 15%. Forma cronică (difteroidă) apare, de obicei, la sfârșitul enzootiei sau este urmarea celorlalte forme și se caracterizează prin slăbire, anemie, încetarea ouatului, dispnee cu accese de asfixie datorate pseudomembranelor existente la nivelul mucoasei traheale. Moartea se produce, în medie, la 5% din cazuri. forma cronică, mucoasa laringotraheală este acoperită cu membrane difteroide sau dopuri cazeoase obstructante, sub care mucoasa este denudată, roșie. Histologic, se constată hiperplazia stratului bazal din mucoasa laringotraheală, dezepitelizări și formarea de sinciții gigate, în care se evidențiază incluzii intranucleare acidofile (incluziile Seifried), de formă rotundă, ovală sau neregulată, cu o zonă clară în jur, observabile în primele 2-5 zile de boală, înainte de a interveni modificări profunde ale mucoasei. Diagnosticul în formele tipice este ușor de stabilit, pe baza datelor epidemiologice ți anatomoclinice. În cazul formelor atipice și la prima apariție a bolii se impune identificarea și izolarea virusului, evidențierea incluziilor și a anticorpilor specifici. Virusul se izolează ușor din mucoasa traheală și pulmon, prin inoculări la puii de găină sensibili, pe embrioni sau pe culturi celulare. Puii inoculați intratraheal sau în sinusul infraorbital vor prezenta, în 3-5 zile, semne asemănătoare celor din boala naturală, iar examenul histologic este edificator. Înocularea materialului patologic aseptizat cu antibiotice pe membrana corioalantoidă a embrionilor de 9-11 zile determină, după 3 zile, proliferări focale pe membrană, constituite prin hiperplazia ectodermului, sincițializarea celulelor și apariția incluziilor Seifried, apoi necroza epiteliului și endematierea mezodermului. Moartea embrionilor se produce după 2-12 zile de la inoculare. În cazul inoculării în monostrat de celule hepatice sau renale de embrion se urmărește apariția, la 24 ore, a efectului citopatic și a incluziilor intranucleare. Identificarea virusului izolat poate fi confirmată prin testul de neutralizare pe ouă embrionate sau culturi celulare, precum și prin ID, utilizând antiserul specific. Prognosticul este grav în formele acute, maligne și rezervat în cele benigne. Pentru tratament nu se dispune de mijloace eficiente. În formele subacute, pentru anihilarea acțiunii florei de asociație, se poate recurge la administrarea de antibiotice cu spectru larg. Pentru prevenirea introducerii bolii în efectivele indemne, popularea fermelor și aprovizionarea ouă pentru incubat se va face numai din unități indemne, urmărindu-se sistematic starea sanitară a efectivului și aplicarea tuturor măsurilor de profilaxie generală.