La finalul secolului XIX, dezvoltarea economică globală a Franței se afla în spatele Angliei, se arată în lucrarea ”Agriculture and economic development in France 1870-1939”-Oxford History Institute, din care vă prezentăm câteva extrase.De la prosperitate…   În 1870, situația agriculturii franceze părea a fi prosperă, după ce, odată cu anii 1840, producția agricolă a cunoscut o perioadă de creștere puternică. Dezvoltarea mijloacelor de urbanizare și de comunicare, precum și creșterea nivelului de trai, au susținut cererea, conducând la creșterea producției agricole și la prețuri ridicate: creșterea prețului cerealelor (până la mijlocul secolului), a vinului (în anii 1850), și, ulterior, a produselor de origine animală.   Creșterea producției a fost posibilă prin extinderea terenurilor cultivate și creșterea numărului de animale. Rotația culturilor a funcționat din plin, deși era diferită, între regiuni: de exemplu, furaje și sfeclă de zahăr în nordul Franței, cartofi și furaje în Bretania. Îmbunătățirea solului cu dispersie de marol sau var a permis creșterea productivității (de exemplu, în Champagne). Creșterea animalelor a trecut de la o activitate secundară, la una principală. Suprafața de pajiști și furaje a crescut. Policultura și o parte importantă a cultivării cerealelor, au rămas cele mai frecvente activități.   Specializarea și reducerea discrepanțelor   Acest mediu economic favorabil a încurajat specializarea: rotația grâului, a sfeclei de zahăr și creșterea oilor, în partea de nord a Bazinului Paris; podgoriile din Languedoc și Burgundia; fructele în Valea Rhône-ului și Normandia; creșterea animalelor în regiuni mai puțin adaptate pentru creșterea cerealelor (Normandia și Limousin), au contribuit la reducerea discrepanțelor regionale, dar regiunile agricole bogate din Nord și Nord-Est s-au dezvoltat într-un ritm mai lent, decât Bretania, Massif Central și Sud, specializate în fructe și podgorii, care au beneficiat de o dezvoltare rapidă. Cu toate acestea, diferența a rămas importantă între regiunile agricole de dimensiuni mari (nordul Loirei), regiunile specializate și cele care încercau să se specializeze întâmpinând dificultăți, în special în regiunile muntoase.   Investiții masive   Aceste progrese agricole au necesitat investiții. Fondurile au provenit, atât din economiile proprii ale agricultorilor, constituite din prețurile agricole bune din perioada 1850-60, cât și din împrumuturile acordate de notarii și băncile mici,  locale. Iar fondurile au fost investite în principal în exploatații cu potențial ridicat. La momentul respectiv, economiștii au estimat că valoarea capitalului de lucru necesar a fost cuprinsă între 150 și 300 franci/ha. Fermele care au fost recompensate în concursuri de performanță (Primes d'honneur), au fost evaluate la un capital mediu de lucru de 800 F/ha.   Productivitatea terenurilor a crescut mai mult decât productivitatea muncii, toate anchetele agricole arătând nevoia crescândă de forță de muncă, pentru a face față unei agriculturi tot mai intensive. Primele mecanizări au apărut în această perioadă, însă ele au fost mult în urma celor din Anglia sau Statele Unite. Calculul arată o creștere paralelă a forței de muncă și a productivității, până în 1879, astfel încât, pentru perioada 1825-59, se poate estima că agricultura a contribuit cu 75%, la creșterea generală a economiei, cifră mult mai mare decât cota produsului intern național. Pe de altă parte, în perioada 1887-1913, contribuția agriculturii s-a diminuat în mod clar, la 11%, cifră inferioară ponderii în produsul intern, de 20%.   …la criză structurală   Potrivit tezei tradiționale, această criză a fost declanșată de importul masiv de grâu american și rusesc în Europa, după ​​1879. Încă de la sfârșitul anilor 1860, se pot detecta fenomene succesive care au dus la o criză structurală care a început înainte de acest aflux. Se pot distinge trei tipuri de cauze: bolile plantelor, deschiderea spre concurență și transformarea structurală a industriei. Bolile accidentale au afectat viermii de mătase în anii 50, iar mătasea franceză a pierdut cota de piață. Când sericicuultura franceză s-a refăcut, ea a trebuit să concureze cu mătasea din Orientul Mijlociu, mai ieftină.   Boala cea mai gravă a fost filoxera. Prima dată a apărut în jurul anului 1863, în Languedoc, distrugând progresiv podgoriile, și ajungând la Champagne în anii 1890. Având în vedere că vinul a reprezentat în 1860 a doua producție ca valoare, se poate aprecia importanța pierderilor suferite. Costurile de replantare au fost mari. În Languedoc, replantarea a condus la concentrare: alături de micile ferme familiale care au supraviețuit, s-au înființat marile societățile. Când viile au fost reconstituite, producția a devenit mult mai importantă, deoarece speciile alese au fost cele cu randament ridicat. Însă, culturile abundente au dus la scăderea prețurilor, ceea ce a dus la tulburări viticole, în Sud. După 1860, piața agricolă a fost deschisă mai mult și s-a confruntat rapidid cu concurența internațională. Primul impact a fost fluxul de lână argentiniană și de grâu american, după construcția feroviară transcontinentală din Statele Unite, care a afectat ulterior și producția de zahăr a Franței. Concurența a afectat în mod deosebit fermele mari din bazinul parizian, care s-au modernizat pentru a se specializa în sectoare precum cultivarea grâului, a zahărului și creștera ovinelor.   Alte sectoare s-au confruntat cu o mare concurență din partea produselor importate, concepute special pentru a răspunde transformării nevoilor industriale: creșterea importului de bumbac a afectat inul și cânepa, pentru filaturi și țesătorii; importurile masive de plante oleaginoase au concurat împotriva semințelor de rapiță din producția internă, alături de importurile de arahide și ulei de palmier utilizate în industrie și pentru iluminat. La rândul lor, coloranții chimici au înlocuit plantele producătoare de coloranți. Toate acestea au condus la șubrezirea agriculturii Franței, până la începerea primului Război Mondial.