Opinia convențională asupra istoriei agrare a Chinei, exprimată de unii autori,  este că agricultura a stagnat timp de secole în China preindustrială. Aceasta este de obicei considerată a fi în contrast puternic cu Europa preindustrială, unde a avut loc o revoluție agricolă, odată cu cea din Marea Britanie în secolele XVII și XVIII (Overton 1996), bazată pe avansuri tehnice importate și care implică culturi noi, rotiri ale culturilor și noile modele naționale de utilizare a terenului.

Creșterea, ca involuție

Desigur, este recunoscut pe scară largă că populația Chinei a crescut masiv în perioada preindustrială, de la aproximativ 120, la 150 de milioane, la sfârșitul dinastiei Ming (1620), și la 350 milioane (1800), și că, în această perioadă, producția agricolă chineză a ținut pasul cu populația. Astfel, s-a înregistrat o creștere a agriculturii chineze, dar se consideră că aceasta a luat o anumită formă, numită în mod obișnuit ”involuție” (Huang 2002, Brenner și Isett 2002).

În creșterea involuțională, extinderea producției nu reflectă nici schimbările tehnice din agricultură, nici câștigurile în productivitatea muncii. Mai degrabă, câștigurile din producție rezultă pur și simplu din aplicarea mai intensivă a tehnicilor tradiționale și îndelung practicate (de exemplu, punând mai multă grijă și efort în însămânțare, răsădire, fertilizare, recoltare, sacrificare). Întrucât astfel de tehnici necesită o muncă intensă, efortul crescut în aplicarea lor crește aportul de forță de muncă pe unitatea de teren cultivat, pentru a crește randamentul pe unitatea de teren.

Autori precum Bray (1986) și Huang (1990), susțin că, de exemplu, cultivarea orezului este deosebit de susceptibilă la câștiguri îndelungate pe termen lung, ca urmare a unei astfel de aplicări sporite de muncă, a tehnicilor tradiționale.

În timp ce creșterea aportului de forță de muncă va permite o extindere a producției, și, astfel, va permite alimentarea unei populații mai mari, absența oricăror modificări tehnice pentru a stimula productivitatea, împreună cu faptul că aportul de forță de muncă sporit compensează câștigurile din producție, înseamnă că, deși producția poate ține pasul cu creșterea populației, populația nu trăiește mai bine.

Raport defavorabil

În mod evident, dacă populația se dublează, dar fermierii reacționează muncind de două ori mai mult pe jumătate din cantitatea de teren pentru fiecare familie, atunci producția de cultură de persoană și unitatea de muncă cheltuită, rămâne neschimbată, chiar dacă producția pe unitate de teren se dublează.

Angus Maddison (1998), oferă o afirmație deosebit de clară a acestei concepții asupra creșterii Chinei. El prezintă date care arată că producția de cereale pe persoană a fost plană și constantă, la 285 tone la o mie de persoane, timp de patru secole, de la 1400 la 1820.

Creșterea prezintă astfel o stagnare tehnică și o stagnare a producției de persoană, în contrast cu revoluția agricolă britanică, care se consideră că a crescut substanțial productivitatea muncii în agricultură și, astfel, au crescut veniturile familiei și a eliberat forța de muncă din agricultură (Brenner și Isett 2002).

De aceea, revoluția agricolă britanică se consideră puternic asociată cu capitalismul, în parte, pentru că plusurile în productivitatea muncii au apărut din aplicarea capitalului (sub formă de culturi noi, animale și îngrășăminte), și utilizarea muncii salariale, și, în parte, din cauza faptului că evoluțiile din productivitatea muncii sunt uneori considerate esențiale pentru dezvoltarea capitalistă a altor sectoare ale economiei.

Dimpotrivă, absența unei astfel de revoluții agricole în China este demonstrată și implicată cauzal în absența dezvoltării capitaliste în China, s-a argumentat capacitatea de a crește producția și de a menține producția pe cap de locuitor folosind tot mai multă forță de muncă pe unitatea de teren, și a creat propriul fel de echilibru, care a împiedicat o modernizare capitalistă a economiei Chinei (Elvin 1973, 1993).

Diferențe de concept

Deși aceasta este imaginea convențională, ea este în mod izbitor de inconsistentă cu ipotezele rezonabile privind comportamentul economic. Dacă, de fapt, țăranii chinezi ar putea dubla producția unei unități de pământ, dublându-și aportul de forță de muncă pe acel pământ, folosind tehnologii tradiționale deja cunoscute, ar fi trebuit să facă acest lucru imediat, și nu treptat, ca răspuns la creșterea populației.

Adică, dacă o familie de țărani chinezi s-ar putea sprijini prin cultivarea a două acri de pământ la un moment dat, în secolul al XV-lea, și aceeași familie ar putea obține aceeași producție pe un acre, muncind de două ori mai mult pe acel acru, ar trebui să fi făcut acest lucru imediat.

Aceștia ar avea aceeași producție totală și aceeași contribuție totală a forței de muncă (de două ori mai multă forță de muncă pe unitatea de teren, pe jumătate din pământ), dar ar avea o suprafață suplimentară de teren pentru a vinde sau pentru a închiria, pentru venituri suplimentare.

Desigur, cei care susțin ideea involuției, ar pretinde că țăranii nu vor intensifica agricultura pe o parte din pământul lor și nu vor vinde sau subloca restul, deoarece, odată cu intensificarea, nu s-au confruntat cu reducerea constantă a muncii, ci cu reducerea randamentului.

Adică s-ar putea să folosească jumătate din forța de muncă, pentru a produce a doua cultură pe o unitate de pământ, ca prima. Astfel, țăranii ar trebui să muncească mai mult decât înainte, doar pentru a produce aceeași producție dintr-o unitate mai mică de pământ. Productivitatea muncii lor ar scădea, de aceea ar prefera să nu adopte o cultivare mai intensă. Așadar, conceptual, de la aceste realități s-a pornit în secolele XVII și XVIII, în revoluționarea agriculturii chinezești.