Progresul tehnologic şi globalizarea generează presiuni constante asupra ţărilor UE, necesitând noi eforturi în vederea menţinerii şi îmbunătăţirii poziţiei lor pe scara competitivităţii creşterii animalelor, competitivitate apărută şi ca o preocupare cantonată activităţii producătorilor din zootehnie. Structura zootehnică şi modul de producţie Cunoscut fiind faptul că tehnologia de creştere a animalelor reprezintă un ansamblu de procese, metode şi măsuri tehnico-organizatorice, care se desfăşoară într-un flux tehnologic bine definit şi care urmăresc satisfacerea cerinţelor animalelor, obţinând producţii ridicate în condiţii de eficienţă economică, este importantă alegerea acesteia, în funcţie de implementare. În acest sens, trebuie subliniat faptul că măsurile tehnico-organizatorice, care alcătuiesc o tehnologie de creştere a animalelor, în funcţie de caracteristicile şi scopul lor, se grupează pe următoarele subsisteme: reproducţie; creştere şi dezvoltare; întreţinere; furajare; asigurarea stării de sănătate; producţie şi valorificare; organizarea proceselor de muncă. Ca urmare a selectării variantelor tehnologice adecvate, alcătuită din subsistemele menţionate, se poate concepe tehnologia pe ansamblu a categoriei de animale (ex. tehnologia creşterii şi exploatării vacilor pentru carne; tehnologia tineretului ovin sau a porcilor; tehnologia creşterii păsărilor pentru carne şi ouă etc). Materializarea tehnologiilor de creştere a animalelor se realizează în fişele tehnologice, care reprezintă documentele tehnico-economice, obligatoriu întocmite pentru fiecare categorie de animale.Fişele tehnologice sunt instrumente care evidenţiază tehnologia de creştere, producţiile totale şi marfă, cheltuielile determinate de acestea şi eficienţa economică exprimată prin:

• costurile pe cap;
• costurile pe zi furajată;
• costurile pe unitatea de produs.

Durabilitatea managementului actual al creşterii animalelor Datorită faptului că zootehnia este un sector cu considerabil potenţial economic, ocupând, prin tradiţie, un loc important în structura agriculturii româneşti, ea reprezintă un factor important în structura agriculturii româneşti. Totodată, reprezintă un factor al stabilităţii sociale şi al menţinerii echilibrului ecologic, fiind una dintre principalele ramuri productive care asigură hrana populaţiei şi importante cantităţi de materii prime pentru industriile (ne)alimentare. În România, creşterea animalelor, la fel ca întregul sector agricol, prezintă probleme structurale negative, datorate fragmentării excesive a proprietăţii, productivităţii scăzute, dar şi autoconsumului ridicat în ferme. Performanţa sectorului zootehnic românesc înregistrează, pe ansamblu, un nivel scăzut. Lipsa competitivităţii este reflectată uneori în nivelul redus al productivităţii muncii, în creşterea economică scăzută şi/sau într-un deficit al balanţelor comerciale agroalimentare, având în vedere pasul greoi al zootehniei, în competiţia cu creşterea cererii de produse alimentare. Dezvoltarea creşterii animalelor, pe principalele direcţii urmărite, se realizează în funcţie de feed-back-ul rezultat din reacţiile dinamicii, strâns legat de realităţile europene, mai ales după aderarea la UE. În acest context, este de la sine înţeleasă şi tendinţa de adaptare continuă a relaţiilor româneşti la tendinţele Politicii Agricole Comune (PAC). La nivelul UE, în conformitate cu cele stipulate de PAC, tendinţele au fost şi sunt concentrate în principal pe consolidarea competitivităţii agriculturii europene şi durabilitatea acesteia, simultan cu o continuă dezvoltare a zonelor rurale. Componenta durabilă a managementului creşterii animalelor, atât în România, cât şi la nivel european, implică un management superior al resurselor naturale necesare asigurării unei alimentaţii corespunzătoare, realizat printr-o serie de practici specifice, dintre care sunt de amintit: diversificarea culturilor, menţinerea pajiştilor permanente, conservarea zonelor de interes ecologic, dar şi a unor elemente de peisaj. La momentul de faţă, pentru a găsi un numitor comun în dezvoltarea creşterii animalelor şi constrângerile ecologice sunt încurajate activităţile ce pun accent pe cercetare-dezvoltare şi inovare, printr-o mai strânsă legătură între activitatea direct productivă şi cea ştiinţifică. Contribuţia pe care creşterea animalelor o poate aduce dezvoltării rurale este, în bună parte condiţionată, pe lângă un management adecvat condiţiilor locale şi cerinţelor pieţei, şi de îmbunătăţirea gestionării riscurilor, stimularea utilizării eficiente a resurselor şi promovarea incluziunii sociale. În România, creşterea animalelor reprezintă o ramură de bază a economiei, având în vedere avantajele datorate factorilor naturali, pedo-climatici asupra producţiei. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că zootehnia românească este o entitate neomogenă, care mai continuă să înregistreze modificări, din punctul de vedere al structurilor de exploatare şi instabile sub raportul formării unor structuri productive care să răspundă cerinţelor pieţei şi utilizării eficiente a resurselor din spaţiul rural. Valorificarea producţiei animale autohtone pentru obţinerea de carne este în strânsă conexiune cu speciile animaliere care deţin cea mai mare pondere în sectorul zootehnic. În valorificarea producţiei, un rol deosebit de important revine determinării costurilor de producţie. La principalele produse de origine animală, se porneşte de la mărimea şi structura alocării directe de resurse necesare bunei desfăşurări a proceselor de producţie. Pe baza lor, într-o etapă imediat următoare, necesarul de resurse pentru nevoile generale ale fermelor şi unităţilor. Astfel, calculul cheltuielilor totale includ invariabil cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile.