Încălzirea globală implică, în prezent, două probleme majore pentru omenire: pe de o parte necesitatea reducerii drastice a emisiilor de gaze cu efect de seră în vederea stabilizării nivelului concentraţiei acestor gaze în atmosferă care să împiedice influenţa antropică asupra sistemului climatic şi a da posibilitatea ecosistemelor naturale să se adapteze în mod natural, iar pe de altă parte necesitatea adaptării la efectele schimbărilor climatice, având în vedere că aceste efecte sunt deja vizibile şi inevitabile datorită inerţiei sistemului climatic, indiferent de rezultatul acţiunilor de reducere a emisiilor.

Ce impact vor avea toate aceste schimbări, asupra agriculturii României? Cu siguranță, major. Însă, iată ce cuprinde un studiu realizat de experți ai Băncii Mondiale, cu referire precisă la țara noastră.

Cel de-al ”4-lea Raport Global de Evaluare a Schimbărilor Climatice (AR4)” pregătit de către IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), sub coordonare elvețiană, prezintă în mod cuprinzător ultimele rezultate şi observaţii ştiinţifice cu privire la cauzele schimbărilor climatice şi la impactul pe termen scurt, mediu şi lung al acestora.

Realități și opțiuni

În cadrul raportului au fost analizate diferite opţiuni privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice şi reducerea emisiilor, inclusiv interdependenţele specifice unei dezvoltări durabile a societăţii, având în vedere aspectele socio-economice şi ştiinţifice relevante pe termen lung.

Avand în vedere lipsa măsurilor concrete privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice la nivel internaţional şi necesitatea luării unor masuri urgente, a fost demarată, la nivel european, prima iniţiativă politică în domeniul adaptării la efectele schimbărilor climatice, prin adoptarea de către Comisia Europeană (CE), a documentului ”Cartea Verde privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice în Europa - opţiuni pentru acţiuni UE”. Ulterior, CE a lansat dezbaterea publică

a documentului respectiv, proces consultativ la care a participat şi România.

Având în vedere acţiunile la nivel internaţional şi european, a apărut şi în România necesitatea elaborării şi promovării unui ”Ghid privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice”, identificată şi în Strategia Naţională şi în Planul Naţional de Acţiune privind schimbările climatice, adoptate în 2005.

În vederea elaborării acestui document, a fost înfiinţat un grup de lucru interministerial privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice, cuprinzând reprezentanţi din toate sectoarele de activitate vulnerabile la efectele schimbărilor climatice.

Impactul schimbărilor climatice a fost analizat la nivel naţional, regional şi local, iar adoptarea măsurilor de răspuns identificate ca urmare a acestei analize trebuie integrate în politicile de dezvoltare la nivel naţional, pe baza principiilor solidarităţii şi coeziunii sociale.

Schimbări climatice la nivel global şi european

Încălzirea globală este un fenomen unanim acceptat de comunitatea ştiinţifică internaţională, fiind deja evidenţiat de analiza datelor observaţionale pe perioade lungi de timp. Simulările realizate cu ajutorul modelelor climatice globale au indicat faptul că principalii factori care determină acest fenomen sunt atât naturali (variaţii în radiaţia solară şi în activitatea vulcanică) cât şi antropogeni (schimbări în compoziţia atmosferei datorită activităţilor umane).

Numai efectul cumulat al celor doi factori, poate explica schimbările observate în temperatura medie globală în ultimii 150 de ani. Creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă, în mod special a dioxidului de carbon, a fost cauza principală a încălzirii pronunţate din ultimii 50 de ani ai secolului XX, 0.13ºC, de aproximativ 2 ori valoarea din ultimii 100 de ani, aşa cum este prezentat în AR4 al IPCC.

Toate concluziile la nivel global, prezentate în cele ce urmează, provin din AR4 al IPCC. Temperatura medie globală a aerului a crescut cu aproximativ 0,74ºC în ultimii 100 de ani (1906 - 2005) comparativ cu 0.6ºC în perioada 1901-2000. 11 din ultimii 12 ani au fost cei mai calzi din şirul de date înregistrate după anul 1850.

Clima Europei a înregistrat o încălzire de aproximativ un grad C în ultimul secol, mai ridicată decât media globală. Cantităţile de precipitaţii au crescut considerabil în nordul Europei, în timp ce în sudul continentului perioadele de secetă au devenit din ce în ce mai frecvente. Temperaturile extreme înregistrate recent, cum ar fi valul de caniculă din vara anului 2003 şi mai ales cel din 2007, au fost relaţionate cu creşterea observată a frecvenţei fenomenelor extreme din ultimele decenii, ca o

consecinţă a efectelor schimbărilor climatice.

Zonele cele mai vulnerabile

Zonele cele mai vulnerabile din Europa au fost identificate în AR4 al IPCC, după cum urmează:

-Europa de Sud şi întregul bazin mediteranean înregistrează un deficit de apă ca urmare a creşterii temperaturii şi a reducerii cantităţii de precipitaţii;

-Zonele montane, în special Alpii cu probleme în regimul de curgere al apelor ca o consecinţă a topirii stratului de zapadă şi de diminuare a volumului gheţarilor;

-Regiunile costiere datorită creşterii nivelului mării şi a riscului evenimentelor meteorologice extreme;

-Văile inundabile dens populate, datorită riscului evenimentelor meteorologice extreme,

-Precipitaţii abundente şi viituri, care provoacă daune majore zonelor construite şi

infrastructurii.

Scenariile climatice realizate cu diferite modele climatice globale au prognozat o creştere a temperaturii medii globale pană la sfarşitul secolului XXI (2090-2099) faţă de perioada 1980-1990 între 1.8 C şi 4.0 C, în funcţie de scenariul privind emisiile de gaze cu efect seră considerat.

Schimbările climatice în România

Clima României este influenţată de poziţia pe glob (strabătută de paralela de 45 lat.N), precum şi de poziţia sa geografică pe continent. Aceste particularităţi conferă climei din România un caracter temperat continental. Deşi extinderea teritoriului ţării pe latitudine (5) este mai micǎ decât cea pe longitudine (100), există diferenţieri mai mari între sudul şi nordul ţării în ceea ce priveşte temperatura, decât între vest şi est.

Dacă temperatura medie anuală în sudul ţării se ridică la circa 11C, în nordul ţării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 C.

Temperatura aerului:  Faţă de creşterea temperaturii medii anuale globale de 0,60 C pe perioada 1901-2000, în România media anuală a înregistrat o creştere de doar 0,30C. Pe perioada 1901-2006 creşterea a fost de 0,50 C faţă de 0,740 C la nivel global (1906-2005).

Au existat însă diferenţieri regionale: o încălzire mai pronunţată în sudul şi estul ţării (ajungând până la 0,8 C la staţiile Bucureşti-Filaret, Constanţa şi Roman) şi nesemnificativă în regiunile intra-carpatice, cu excepţia staţiei Baia Mare, unde efectul activităţii antropogene locale a condus la o încălzire de 0,7 C.

Tendinţa temperaturii medii anuale în România (C):  După anul 1961 această încălzire a fost mai pronunţată şi a cuprins aproape toată ţara. Similar cu situaţia înregistrată la nivel global, s-au evidenţiat schimbări în regimul unor evenimente extreme (pe baza analizei datelor de la mai multe staţii meteo):

creşterea frecvenţei anuale a zilelor tropicale (maxima zilnică > 30 C) şi descreşterea frecvenţei anuale a zilelor de iarnă (maxima zilnică < 0 C).

Precipitaţii: Din punct de vedere pluviometric, pe perioada 1901-2000, la cele 14 staţii cu şiruri lungi de observaţie, s-a evidenţiat o tendinţă generală de scădere a cantităţilor anuale de precipitaţii.

Din analiza şirurilor scurte de la mai multe staţii meteorologice s-a evidenţiat o intensificare a fenomenului de secetă în sudul ţării după anul 1960. În concordanţă cu acest rezultat s-a identificat o creştere a duratei

maxime a intervalelor fără precipitaţii în sud-vest (iarna) şi vest (vara).

Zona cea mai afectată de seceta hidrologică din România în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI, a fost sudul ţării, cu aspecte excesive pentru Oltenia. Analiza variaţiei multianuale a precipitaţiilor anuale pe teritoriul României indică apariţia după anul 1980 a unei serii de ani secetoşi, datorată diminuării cantităţilor de precipitaţii, coroborată cu tendinţa de creştere a temperaturii medii anuale în special în Câmpia Română şi în Podişul Bârladului.

Diminuarea volumului de precipitaţii din ultimii ani a condus la scăderea exagerată a debitelor pe majoritatea râurilor ţării şi, în special, în sudul şi sud-estul României, în contextul unei acţiuni conjugate a unui complex de factori.

Scenarii privind schimbările climatice viitoare

Schimbările în regimul climatic din România se încadrează în contextul global, ţinând seama de condiţiile regionale: creşterea temperaturii va fi mai pronunţată în timpul verii, în timp ce, în nordvestul Europei creşterea cea mai pronunţată se aşteaptă în timpul iernii.

După estimările prezentate în AR4 al IPCC, în România se aşteaptă o creştere a temperaturii medii anuale faţă de perioada 1980- 1990 similare întregii Europe, existand diferenţe mici între rezultatele modelelor în ceea ce priveşte primele decenii ale secolului XXI şi mai mari în ceea ce priveşte sfârşitul secolului:

între 0,5 C şi 1,5 C, pentru perioada 2020-2029; între 2,0 C şi 5,0 C pentru 2090-2099, în funcţie de scenariu (ex. între 2,0 C şi 2,5 C, în cazul scenariului care prevede cea mai scăzută creştere a temperaturii medii globale şi între 4.0 C şi 5.0 C în cazul scenariului cu cea mai pronunţată creştere a temperaturii).

Din punct de vedere pluviometric, peste 90% din modelele climatice prognozează pentru perioada 2090-2099 secete pronunţate în timpul verii în zona României, în special în sud şi sud-est (cu abateri negative faţă de perioada 1980-1990 mai mari de 20%).

Impact şi vulnerabilitate

Impactul schimbărilor climatice depinde de vulnerabilitatea diferitelor sectoare economice, sociale şi de mediu. Sectoarele afectate de creşterea temperaturii şi modificarea regimului de precipitaţii, precum şi de manifestarea fenomenelor meteorologice extreme sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apă, silvicultura, infrastructura, reprezentată prin clădiri şi construcţii, turismul, energia, industria, transportul, sănătatea şi activităţile recreative.

De asemenea, sunt afectate în mod indirect sectoare economice precum: industria alimentară, prelucrarea lemnului, industria textilă, producţia de biomasă şi de energie regenerabilă.

De exemplu, în sectorul energetic ar putea apărea probleme mai ales la producerea de energie în hidrocentrale, ţinând cont de faptul că sudul şi sud-estul Europei şi, implicit, România este mult mai expusă riscului de apariţie a secetei.

Creşterea temperaturilor de iarnă va duce la o scădere cu 6%-8% a cererii de energie pentru încălzire, în perioada 2021-2050. În schimb, până în 2030, consumul de energie pe perioada verii ar putea creşte cu 28%, din cauza temperaturilor ridicate.

Impactul asupra agriculturii

Atenuarea efectelor schimbărilor climatice în agricultură reprezintă un obiectiv prioritar în cadrul acţiunilor strategice de dezvoltare ale statelor membre UE. Caracterul interdisciplinar al acţiunilor implică o abordare globală prin identificarea şi corelarea activităţilor de dezvoltare şi implementare a măsurilor intra şi inter-sectoriale cu cele de răspuns la efectele schimbărilor climatice.

Producţia vegetală variază an de an, fiind influenţată semnificativ de fluctuaţiile condiţiilor climatice şi în special de producerea evenimentelor meteorologice extreme.

Variabilitatea climatică influenţează toate sectoarele economiei, dar cea mai vulnerabilă rămâne agricultura, iar impactul asupra acesteia este mai pregnant în prezent, deoarece schimbările şi variabilitatea climatică se manifestă din ce în ce

mai accentuat.

La nivelul Europei Centrale şi de Est, scenariile prezintă o evidentă descreştere a precipitaţiilor, îndeosebi în anotimpul de vară, deci un deficit pluviometric care va afecta toate domeniile de activitate, în principal agricultura, populaţia şi ecosistemele.

Cele mai vulnerabile specii cultivate vor fi îndeosebi culturile anuale de cerealiere şi prăşitoare, deficitul de apă din anotimpul de vară, care coincide cu perioada cerinţelor maxime de apă, determinând scăderi importante de producţie.

În acest sens se impune o nouă reorientare în structura culturilor agricole, respectiv varietăţi cu o toleranţă ridicată faţă de temperaturile ridicate şi stresul hidric generat de lipsa apei.

Totodată, se impune adaptarea tehnologiilor agricole la resursa de apă, conservarea apei din sol prin alegerea unui sistem de lucrări minime reprezentând o nouă tendinţă de reorientare a cerinţelor privind calitatea şi conservarea resurselor de sol şi apă.

De asemenea, descreşterea resurselor de apă cu 10-30%, în special în zonele deficitare, va accentua consecinţele lipsei de apă, efectele fiind amplificate de poluare şi tehnologii necorespunzătoare. Efectele complexe ale schimbărilor climatice asupra agriculturii fundamentează necesitatea procesului decizional privind reducerea riscurilor în vederea menţinerii standardelor adecvate ale recoltelor şi a favoriza agricultura durabilă.

Astfel, variabilitatea şi schimbările climatice trebuie abordate prin prisma activităţilor agricole zilnice, cu ajutorul strategiilor de atenuare şi a măsurilor de adaptare.

Oportunităţi

În sectorul cultura plantelor de câmp, selecţia varietăţilor cultivate include în principal corelarea condiţiilor locale de mediu cu gradul de rezistenţă al genotipurilor (soiuri/hibrizi) faţă de condiţiile limitative de vegetaţie (secetă, excese de umiditate, temperaturi ridicate, frig/ger, etc.).

Avantajele pentru reducerea efectelor condiţiilor limitative de vegetaţie şi conservarea solului. Succesiunea culturilor în timp şi spaţiu reprezintă modalităţi eficiente pentru fiecare utilizator agricol în protejarea potenţialului productiv al solului şi implicit, asigurarea unor producţii constante.

Recomandări şi măsuri de adaptare

-selecţia varietăţilor cultivate prin corelarea condiţiilor locale de mediu cu gradul de rezistenţă al genotipurilor faţă de condiţiile limitative de vegetaţie (secetă, excese de umiditate, temperaturi ridicate, frig/ger, etc.);

-administrarea culturilor şi utilizarea raţională a terenului sunt măsuri obligatorii pentru păstrarea potenţialului producţiei, menţinând în acelaşi timp un impact redus al practicilor agricole asupra mediului şi climei;

-cultivarea unui număr mai mare de varietăţi/genotipuri, respectiv soiuri/hibrizi, în fiecare an agricol, cu perioada de vegetaţie diferită, pentru o mai bună valorificare a condiţiilor climatice, îndeosebi regimul de umiditate şi eşalonarea lucrărilor agricole;

-alegerea de genotipuri rezistente la condiţiile limitative de vegetaţie, cu o toleranţă ridicată la arşiţă, secetă şi excese de umiditate;

-selectarea unor varietăţi de plante cu rezistenţă naturală la boli specifice determinate de agenţii

patogeni;

Recomandări pentru sectorul zootehnic

Activităţile specifice procesului de adaptare în domeniul zootehnic se referă la fondul de gene, măsuri specifice de elaborare a dietei, păşunatul şi adăpostirea animalelor, precum şi tehnici de depozitare a îngrăşămintelor.

Astfel, emisiile de gaze cu efect de seră din sectorul creşterii animalelor pot fi reduse semnificativ prin îmbunătăţirea genetică, prin analizarea potenţialului genetic din rase de animale selectate, printr-un echilibru corespunzător între energie şi proteinele din dietă, prin construirea unor adăposturi corespunzătoare şi a unor depozite de îngrăşăminte potrivite.

Introducerea unor sisteme corespunzătoare de păşunat la ferme poate contribui, de asemenea, la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Pentru sectorul zootehnic, codul bunelor practici în agricultura recomandă:

-platforme de stocare a gunoiului de grajd mari, etanşeizate şi dotate corespunzător;

-depozitarea gunoiului de grajd în locuri răcoroase şi umbroase;

-acoperirea bazinelor cu reziduri lichide pentru reducerea emisiilor de amoniac în atmosferă prin utilizarea de prelate impermeabile;

-asigurarea cantităţilor corespunzătoare de gunoi de grajd în cadrul fermelor specializate în colectarea şi prelucrarea acestuia;

-construirea unor instalaţii pentru captarea biogazului, rezultând în reducerea emisiilor de metan, iar energia obţinută este utilizată în scopul reducerii combustibililor fosili;

-păşunatul în aer liber faţă de creşterea în sisteme cu adăposturi;

-educaţia, creşterea gradului de conştientizare în rândul fermierilor asupra consecinţelor determinate de efectele schimbărilor climatice;

-revizuirea continuă a strategiilor din agricultură, pentru a asigura flexibilitatea acestora în relaţie cu efectele schimbărilor climatice şi măsurile de adaptare.

Biodiversitatea

Diversitatea biologică, noţiunea prin care este definită întreaga diversitate de expresie a vieţii pe Pământ, se confruntă în prezent cu unul dintre cele mai complexe fenomene: încălzirea globală.

Evoluţia ecosistemelor de mii de ani, consecinţă directă a echilibrului cvasistabil dintre diferitele specii componente şi între acestea şi factorii abiotici, poate fi puternic afectată de impactul direct al schimbărilor climatice asupra acestora.

Indirect aceasta poate fi afectată prin relaţia dintre speciile care urmează să definească noii termeni de referinţă ai ecosistemului în formare, în particular legat de corespondenţa directă între specii şi factorii abiotici (temperatură, umiditate, regim hidric, pH, concentraţia O2, concentraţia altor gaze solvite, structura solului etc).

În prezent, pe teritoriul României au fost identificate cca. 3.700 specii de plante, din care 23 sunt declarate monumente ale naturii, 74 sunt specii extincte, 39 specii periclitate, 171 specii vulnerabile şi 1253 sunt specii rare. În ceea ce priveşte animalele, au fost identificate un număr de 33.792 specii de animale, din care 33.085 nevertebrate şi 707 vertebrate.

Impactul schimbărilor climatice asupra biodiversităţii unui teritoriu implică analiza impactului asupra tuturor ecosistemelor existente pe teritoriul respectiv şi al relaţiilor dintre acestea, iar acest impact se suprapune peste presiunile exercitate deja în ceea ce priveşte distrugerea habitatelor şi poluarea factorilor de mediu.

Perturbarea factorilor de mediu, într-o manieră drastică, are efect direct asupra evoluţiei fiinţelor vii, iniţial asupra capacităţii acestora de adaptare şi ulterior asupra capacităţii de supravieţuire, putând constitui, în cazuri extreme, factori de eliminare a anumitor specii din reţelele trofice cu consecinţe drastice asupra evoluţiei biodiversităţii la nivel local şi cu impact la nivel general.

Pentru a preîntâmpina acest declin al biodiversităţii la nivel naţional, ca parte integrantă a diversităţii biologice la nivel global, trebuie luate în considerare ameninţările, oportunităţile, recomandările şi măsurile de adaptare în acest sens.

Activităţi cum ar fi defrişarea şi supraexploatarea păşunatului pot conduce la exacerbarea efectelor schimbărilor climatice. În anumite ţări, tot mai mulţi oameni, în special cei cu venituri scăzute, vor fi constrânşi să locuiască în regiuni marginalizate (lunci inundabile, versanţi expuşi la torenţi, regiuni aride şi semiaride) expunându-se astfel din plin efectelor schimbărilor climatice.

Astfel, efectele schimbărilor climatice pot atrage chiar dispariţia anumitor specii, reprezentate de o singură populaţie sau de foarte puţine populaţii şi care ocupă nişe ecologice deosebit de restrânse pe de o parte, dar şi deosebit de vulnerabile la aceste efecte.

Realităţile de mai sus au consecinţe deosebit de grave nu numai asupra conservării diversităţii biologice, dar indirect asupra capacităţii de supravieţuire a civilizaţiei umane, ştiut fiind faptul că serviciile şi produsele diversităţii biologice stau la baza supravieţuirii acesteia.

Altfel spus, civilizaţia umană este parte a sistemelor ecologice globale, iar pierderea echilibrului funcţional al acesteia afectează direct dezvoltarea în continuare a civilizaţiei umane.

Resursele de apă

Totalul resurselor de apă din râurile interioare, constituite în 15 mari bazine hidrografice, este în medie multianulă, de cca. 40.000 mil. m3. La acestea se mai adaugă Dunărea care, la intrarea în ţară, are un aport de apă de 175.000 mil. m3, iar 97,8% din reţeaua hidrografică a României este cuprinsă în bazinul fluviului Dunărea.

Pe teritoriul României sunt în funcţiune un număr de circa 400 lacuri de acumulare importante care duc la totalizarea unui volum util de 6.300 mil. m3. La acest volum trebuie adăugată resursa socioeconomică de apă subterană care este de 850 milioane m3 şi astfel resursa socio-economică totală este de 7.150 mil. m3.

În prezent, există în funcţiune numeroase lucrări de protecţie a populaţiei şi a bunurilor, concretizate în principal prin:

-construcţii de diguri, a căror lungime desfăşurată măsoară 9920 km;

-regularizări de albii însumând 6300 km;

-217 lacuri de acumulare nepermanente amplasate în toate bazinele şi spaţiile hidrografice şi dispunând de volume de atenuare a viiturilor de 893 mil. m3;

-1232 lacuri de acumulare permanente care dispun de volumele necesare satisfacerii cerinţelor de apă ale folosinţelor şi de volume pentru atenuarea viiturilor însumând 2017 mil. m3.

Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe teritoriul ţării, gradul insuficient de regularizare a debitelor pe cursurile de apă, poluarea semnificativă a unor râuri interioare reprezintă principalii factori care determină ca zone importante ale ţării să nu dispună de surse suficiente de alimentare cu apă în tot cursul anului, mai ales în perioadele de secetă sau în iernile cu temperaturi scăzute.

Pădurile

Suprafaţa împădurită din România este relativ scăzută, comparativ cu alte State Membre UE cu condiţii climatice şi de relief asemănătoare. Fondul forestier al României ocupă în anul 2006, o suprafaţă de 6.427 mii hectare, din care 6.272 mii ha acoperite cu păduri, iar restul de 155 mii ha reprezentând terenuri destinate culturii, producţiei şi gospodăririi silvice. Pădurile ocupă 26,7% din teritoriul ţării, cu o distribuţie neuniformă.

Astfel, 60% din păduri sunt localizate în regiunea arcului carpatic, 29% în dealurile pre-carpatice şi 11% la câmpie, zonele cele mai despădurite fiind Câmpia de Vest (3,2%), Câmpia Bărăganului (3,5%), Câmpia Moldovei (4,1%) şi Câmpia Olteniei (5,3%).

Începând cu anul 2005 au fost demarate ample programe de împădurire, estimându-se o majorare a suprafeţei ocupate cu vegetaţie forestieră cu circa 60.000 ha, cu prioritate în judeţele în care pădurile ocupă o suprafaţă minimă.

Procentele reduse de împădurire din zonele de câmpie se corelează secete frecvente şi prelungite, aşa cum despăduririle din zona de deal şi de coline, precum şi tăierile masive din unele păduri de munte se corelează cu fenomene de torenţialitate, de degradare a terenurilor şi alunecǎri de teren.

Aceste fenomene s-au accentuat, pe fondul unor dificultăţi de ordin social şi legislativ şi a lipsei capacităţii instituţionale şi financiare la mare parte din deţinătorii de păduri sau de terenuri. Investiţiile din acest domeniu au fost reduse sau chiar neglijabile.

Pădurile joacă un rol important în regularizarea debitelor cursurilor de apă, în asigurarea calităţii apei şi în protejarea unor surse de apă importante pentru comunităţile locale fără alte surse alternative de asigurare a apei.

Împăduririle cu specii autohtone vor viza în primul rând terenurile agricole cu probleme de eroziune şi pericol de alunecare (de exemplu, în Moldova), terenurile iniţial forestiere, dar care datorită tăierilor ilegale au început să se degradeze (de exemplu, în unele zone din Maramureş), precum şi terenurile din zona de sud a României, unde datorită înfiinţării sistemului de irigaţii şi a digurilor, solul a suferit un fenomen de deşertificare accentuată.

Pentru diminuarea fenomenelor negative menţionate anterior, sunt necesare măsuri ferme de stopare a defrişărilor de orice fel şi de creştere a suprafeţei acoperite cu vegetaţie forestieră. România s-a confruntat în ultimele decenii cu fenomene meteorologice extreme, care au generat calamităţi deosebite.

Dar, dezvoltarea strategiilor şi planurilor de dezvoltare şi management durabil a fondului forestier va ţine cont de concluziile şi recomandările studiilor privind impactul schimbărilor climatice asupra resurselor de apă potabilă, ecosistemelor şi biodiversităţii.