Prin mare mila lui, Parlamentul României a bătut unul dintre ultimele cuie la coșciugul Industriei românești a laptelui și lactatelor. Prin votul eminamente electoral pe care l-au acordat Legii etichetării produselor din lapte, senatorii și deputații au dat dovadă încă o dată de o crasă inconștiență, de o totală indiferență față de sectorul vizat, precum și de un total neprofesionalism, neluând în seamă sfaturile specialiștilor. Necazul vine după ce, anterior, Ministerul Mediului bramburise deja întreaga Industrie alimentară, odată cu scandalul reciclării ambalajelor dar, mai ales, în condițiile unei crize acute, atât pe piața națională, cât și pe piața europeană a laptelui.   Asta, însă, nu ne oprește să ne mirăm încă o dată de crasa incompetență a aleșilor din Parlament. Nu este posibil ca, pornind de la bune intenții, să nu ții cont de realități și să faci, finalmente, rău, doar de dragul voturilor din acest nenorocit de an electoral 2016, și fermierilor, și procesatorilor, și comercianților, și consumatorilor. E drept, la doar o săptămână, venea ”Legea lui 51 %”, aceea a obligativității prezenței la raft a produselor alimentare românești, încă o idee bună făcută praf. Și asta, cică, ar avea menirea de a ajuta producătorul român. Așa o fi? Ne vine să râdem, dar râsul e amar.   Așadar, prin noua Lege a etichetării se speră că producția de lapte-materie primă va crește, iar fermierii o vor duce mai bine. Nu va fi așa. Funcționăm pe o piață deschisă, liberă, iar dacă prețul fermierului român nu va fi acceptabil, firmele vor achiziționa tot mai mult lapte din import. Vor cumpăra românii mai multe produse fabricate aici? Nu. Pe amărâtul din magazin îl interesează prețul, nu originea produsului, iar faptul că importurile de lactate finite reprezintă 50 % din totalul vândut în magazine, definește piața și degringolada industriei autohtone. Și, apoi, cine îl poate opri pe un procesator străin, sau chiar pe unul de aici care și-ar putea muta fabrica, să spunem, în Bulgaria, să treacă pe etichetă ”Produs românesc”? Nimeni. Atunci, despre ce industrie românească a laptelui vom mai putea vorbi în viitor? Mai există vreo speranță? Pe termen scurt, poate că da, dar vom privi la muribunzi. Pe termen mediu, personal, credem că nu mai e nicio speranță. Și, atenție, în „sotto voce” se vorbește deja despre eventualitatea ca unii procesatori străini, dar și români, să plece din țară!   Sperăm că ați citit Raportul USDA, din ediția precedentă a revistei noastre, referitor la sectorul românesc al laptelui și sperăm că ați băgat de seamă ce spun americanii, care, fie vorba între noi, sunt printre cei mai serioși și valoroși experți: Piața românească a lactatelor va fi copleșită de importuri! Așadar, mai e vreo speranță? Niciuna!