Etichetarea si trasabilitatea produselor din carne sunt strict reglementate, in concordanþa cu toate celelalte produse alimentare dar, mai ales, in concordanþa cu normele general aprobate si acceptate in Uniunea Europeana. Cum siguranþa alimentara este un concept practic asupra caruia se pune tot mai mare accent, el se reflecta direct si in normele de etichetare.

Recomandari de la Comitetul Codex Alimentarius Etichetarea produselor alimentare este strict reglementata de Comitetul Codex, care precizeaza: “O etichetare corecta cuprinde totalitatea fiselor, marcilor, imaginilor sau a altor materiale descriptive scrise, imprimate, stanþate, gravate sau aplicate pe ambalajul unei marfi alimentare sau alaturat lui. O eticheta aplicata pe produsul preambalat nu va trebui sa descrie sau sa prezinte produsul intr-un mod fals, inselator, mincinos sau susceptibil de a crea o imagine eronata cu privire la caracteristicile sale sau intr-o maniera capabila sa il determine pe cumparator sau consumator sa presupuna ca acest produs este inrudit cu altul. Desigur, corectitudinea informaþiilor cuprinse pe eticheta presupune si determinarea originii produsului, cu alte cuvinte, presupune si trasabilitatea lui implicita, chiar daca, deocamdata, elementele de trasabilitate nu sunt cuprinse decat in documentele producatorilor si comercianþilor. Strans legat de elementele de trasabilitate, Codex Alimentarius precizeaza: “O menþiune obligatorie a etichetei unui produs alimentar se refera la denumire, lista ingredientelor (reprezentand toate adaosurile alimentare utilizate in fabricarea sau prepararea unui produs alimentar si prezentate in produsul finit), conþinutul net, numele si adresa producatorului, ambalatorului, distribuitorului, importatorului, exportatorului sau vanzatorului, þara de origine, datarea, lotul din care provine produsul alimentar respectiv. Anticipand o decizie care a fost aprobata foarte recent de Uniunea Europeana, Codex Alimentarius adauga inca din 1983: “Pe langa datele de mai sus, trebuie trecute pe etichete aspecte privind valoarea nutritiva a produsului alimentar respectiv, precum si alte informaþii suplimentare, cum ar fi tratamentul cu raze ionizante pentru produsele alimentare iradiate, conform “Standardului general pentru alimente iradiate CODEX STAN. 106-1983,vol. XV –Ed. 1. Se eticheteaza tot, pentru toþi! Prin Directiva 79/112/CEE (1978, actualizata permanent), Uniunea Europeana reglementeaza etichetarea produselor alimentare atat pentru vanzarea catre consumatorul final, cat si pentru produsele destinate aprovizionarii restaurantelor, cantinelor, spitalelor etc. Normele Uniunii Europene se refera la “campul de aplicare a Directivei (totalitatea plajei de consumatori finali) si condiþiile necesare pentru o etichetare, prezentare si publicitate corecta. Mai mult decat atat, in textul Directivei se insista asupra “evitarii inducerii in eroare a cumparatorului in privinþa naturii, identitaþii, cantitaþii, termenului de valabilitate, originii si provenienþei produsului alimentar, a metodei de fabricaþie, precum si atribuirea unor proprietaþi pe care produsul alimentar nu le poseda, a unor caracteristici speciale, atunci cand toate produsele alimentare similare au aceleasi caracteristici, a unor insusiri terapeutice sau preventive. Uniunea Europeana, prin Directiva sus-menþionata, considera ca obligatorii menþionarile care trebuie declarate prin etichetare privind numele de vanzare al produsului alimentar, lista ingredientelor, cantitatea neta, durata de valabilitate, condiþiile de pastrare si condiþiile de utilizare. Relaþia biunivoca Devine cat se poate de clar ca, prin etichetare, exista o legatura stransa intre conceptul de etichetare si cel de trasabilitate a produsului alimentar, dar si o relaþie biunivoca intre consumator si producator. In primul rand, printr-o etichetare corecta, consumatorul stie precis pentru ce plateste, capata incredere in produs, devine fidel produsului, marcii si producatorului. La randul sau, producatorul activeaza, constient sau nu, sub Recomandarea nr. 79/1994 a Organizaþiei Internaþionale de Metrologie Legala (OIMI), privind “informaþiile etichetelor produselor alimetare, care stabilesc clar regulile, “in scopul asigurarii uniformitaþii controlului metro­logic si de trasabilitate. Relaþia biunivoca de care aminteam este cuprinsa in chiar preambulul Recomandarii OIMI, care inþelege ca “firmele producatoare de marfuri alimentare acorda o atenþie crescanda etichetei care s-a transformat ea insasi intr-un produs si pentru obþinerea caruia sunt nece­sare activitaþi de cercetare a opiniei pieþei, de proiectare, realizare si lansare pe piaþa. Desigur, producatorul va utiliza tehnici speciale de captare a interesului cumparatorului asupra ele­mentelor constitutive ale etichetei, punandu-le in evidenþa intr-o maniera statica sau dinamica, astfel incat produsul sa fie cumparat. Insa, in egala masura, eticheta trebuie sa ii ofere consumatorului toate informaþiile necesare, verificabile si usor de comparat. Utilitatea acestui mod de a intra in relaþie cu posibilul client este evidenta: castigarea si fidelizarea lui, prin increderea oferita de produs! Tot pentru castigarea increderii consumatorului dar, in egala masura, acþiune de marketing, inca din anii ’70, producatorii de alimente au descoperit utilitatea trecerii pe etichete a valorilor nutriþionale. Modificarea standardelor internaþionale (si naþio­nale), modificarea obiceiurilor de alegere si consum, precum si preocuparea pentru asigurarea unor alimente salubre au condus la inscrierea acestor indicatori pe foarte multe din produsele alimentare, incepand cu acelea destinate copiilor (Standard Internaþional CCA/RS 72/74, actualizat). Acum, se poate vorbi cu adevarat despre eticheta nutriþio­nala, indiferent de produsul alimentar. In evoluþia sa, eticheta nutriþionala s-a imbogaþit permanent, la aceasta contribuind factori de marketing, educaþionali, sociali, economici, pornindu-se de la cele trei elemente energetice: proteine, glucide, lipide, plus valoarea energetica a produsului alimentar etichetat. In acest fel, s-a constituit grupul de etichetare a celor 4 Mari Codex, cum sunt denumiþi generic. Dupa 1987, au aparut urmatoarele categorii de etichetare: Cu 4 Mari Codex, cu 4 Mari Codex plus acizii grasi saturaþi si, ultima categorie, cu 4 Mari Codex, acizii grasi saturaþi si fibre alimentare. Suplimentar, prin Directiva 90/496, privitoare la spaþiul intracomunitar, Comisia Europea­na considera ca nutriþionale informaþiile ce privesc, in primul rand, valoarea energetica, precum si urmatoarele componente: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, vitamine si saruri minerale minerale, precum si originea produsului, informaþia finala de trasabilitate, pentru consumator. Trasabilitatea si eticheta etichetelor! Definiþia internaþionala a fost reglementata pentru prima oara in cadrul Standardului ISO 8402/1987, acolo unde se stabileste ca “trasabilitatea este aptitudinea de a regasi istoricul, utilizarea sau localizarea unei entitaþi prin intermediul identificarilor inregistrate. La randul ei, “entitatea poate desemna o activitate, un proces, un produs, un organism, o persoana. Ulterior, noþiunea a fost preluata de seria Standardelor ISO 9000 privind sistemele de asigurare a calitaþii, ca element primordial al managementului oricarui produs alimentar. Mai mult, standardele sunt intarite de Legea Generala a Alimentelor 178/2002, preluata in Legea 150/2004. In lanþul de distribuþie, conceptul de trasabilitate urmareste doua direcþii: Urmarirea “inainte sau trasabilitatea descendenta, definita drept “capacitatea de a localiza un produs pe baza unor criterii specifice, in oricare punct s-ar afla el pe lanþul de distribuþie (tracking), si urmarirea “inapoi sau trasabilitatea ascendenta, definita trept “capacitatea de a identifica originea si caracteristicile unui produs pe baza unor criterii stabilite in mod unitar, pentru toate punctele lanþului de distribuþie (tracing). Þinand cont de cele de mai sus, identificarea produselor alimentare, inclusiv a produselor din carne, se face in raport cu documentele insoþitoare de comanda si de certificare a calitaþii. In timpul procesului de producþie, trasabilitatea se asigura prin inscrierea datelor care trebuie sa conþina denumirea clientului, numarul de comanda, denumirea produsului, cantitatea si termenul de livrare, pana la livrare. Produsele conforme sunt etichetate cu eticheta de provenienþa, iar rebuturile sunt identificate prin eticheta “produs neconform. Oricum, in curand, vom avea pe produse ceea ce putem numi “eticheta etichetelor. Pentru ca, prin decizia Uniunii Europene, ca urmare a incheierii unui acord intre Parlamentul European si cele 27 de þari membre, din 2016 va fi obligatorie inscrierea pe etichete a valorilor energetice, a cantitaþilor de sare, grasimi, proteine, zaharuri. Mai mult decat atat, pentru produsele din carne si mai ales pentru carnea proaspata, va trebui trecuta pe eticheta þara de origine a produsului, dar si a animalului sacrificat in vederea procesarii! Reglementarea va fi valabila inclusiv pentru carnea de porc, pasare, miel, oaie si de capra. Din raþiuni multiculturale, etichetele vor cuprinde si informaþii privind modul de sacrificare a animalului, daca sacrificarea s-a facut kosher ori in Legea lui Alah, sau nu. Pe bune!