Nu pot să îmi dau seama cum o fi fost în alte vremuri, cu războaie, molime devastatoare sau alte nenorociri. Știu doar că am traversat o bună parte a comunismuluil, ceea ce, tot un fel de nenorocire a fost și aia.

Dar, o perioadă ca asta, de restricții cauzate de o boală, nici eu și nici ceilalți de acum nu au mai trăit, ca să putem face vreo comparație. Știm doar că viețile ne-au fost date cu totul peste cap. Dar, asta e deja o expresie banală.

Banale au devenit și problemele din economie, iar dacă m-aș referi la sectoarele de carne și lapte, ele au fost, parcă, pe un traseu de montagne-russe. Oricum, ele funcționau când mai bine, când mai rău, fluctuant, dar fluctuațiile astea păreau a se înscrie într-un normal acceptabil, cât de cât, previzibil. Acum nu prea mai poate fi prevăzut nimic.

Peste tot în lume, oamenii așteaptă miracole, pentru a-și relua viața de acolo de unde au lăsat-o acum un an. Doar că miracolele astea nu se petrec. Ultima speranță, sunt vaccinurile care au început să fie administrate și în lume, și la noi. Să dea Domnul și să se întâmple ce sperăm cu toții, adică, să se reducă evoluția bolii ăsteia, Covid 19, până la extinție sau, măcar, până la un nivel ușor controlabil. Dar va fi așa?

Prin aprilie, anul trecut, mulți erau cei care spuneau că din vară sau, cel târziu, din septembrie, tot necazul s-a terminat. Și nu s-a terminat. Apoi, la fel de mulți au spus că problemele vor dura, cu totul, cam un an. Acum e clar că vor dura mai mult, făcându-mă, pe bună dreptate, să mă întreb, să ne întrebăm:

Câte luni are anul ăsta pandemic, că parcă nu se mai termină?