Cargill, ADM şi CHS au printre cele mai mari capacităţi de stocare pentru cereale şi seminţe oleaginoase cu ieşire directă la transportul pe Dunăre sau maritim. Investițiile în infrastructură le permit să aibă silozuri care aspiră producția agricolă românească și o mută apoi în special în portul Constanța, scrie ZF.

Cu un control de 70% asupra capacităților de stocare a cerealelor cu ieșire la Marea Neagră (și o capacitate cumulată de 1,7 milioane de tone), multinaționalele și companiile cu capital străin au cel mai mare avantaj competitiv la export, unde marjele de câștig sunt și de cinci ori mai mari decât în comerțul intern cu cereale (materii prime). Traderul american ADM, intrat pe piața românească în urmă cu un deceniu, deține o adevărată rețea de silozuri și magazii pe Dunăre, de aproape 460.000 de tone de materii prime, având una dintre cele mai mari capacități de stocare. Portul Constanța, pe de altă parte, a ajuns la o capacitate de stocare de un milion de cereale, adică 60% din întreaga capacitate pe care o au silozurile cu ieșire la apă, de pe piața locală, se afirmă pe www.zf.ro.  

Fermierii au în continuare probleme

  Anul agricol 2014 a fost unul de excepţie, în care producţiile au depăşit estimările fermierilor, însă rămâne problema depozitării. În lipsa spaţiilor de depozitare, fermierii români vor fi nevoiţi, ca în fiecare an, să-şi vândă producţiile la preţuri mici pentru că piaţa este dominată categoric de traderi care deţin majoritatea silozurilor. Producătorii agricoli se află, în mare parte, într-o situaţie fără ieşire, pentru că, în momentul recoltei, ei trebuie fie să vândă la cotaţii minime, fie să depoziteze în condiţiile impuse de proprietarii silozurilor care dețin capacități de stocare. Iar aceste condiţii sunt atât de dure încât ei se trezesc cel mai des în situaţia că, după perioada de depozitare, deşi preţurile au crescut simţitor, câştigul lor este anulat de costurile cu depozitarea şi cu pierderile de cereale pe care proprietarii de silozuri le impun invocând umezeala, calitatea slabă, impurităţile etc. De aceea, majoritatea fermierilor iau sau au luat în calcul construirea de silozuri proprii, însă relaţia greoaie dintre sistemul bancar şi agricultură, dificultatea accesării fondurilor europene şi lipsa forţei financiare proprii creează probleme majore. Soluţia simplă ar fi asocierea producătorilor de cereale, însă în agricultură domină încă un sentiment pronunţat de neîncredere şi puţini fermieri sunt dispuşi să creeze o structură pe care nu o controlează în totalitate, experţi din domeniu insistând că abia următoarea generaţie de agricultori îşi va schimba mentalitatea. O altă soluţie o reprezintă parteneriatul public-privat, constituit între primării şi fermieri.