Majoritatea covârşitoare a specialiştilor în industrie alimentară recunosc că, în fapt, comportamentul consumatorului nu se poate explica decât prin cunoaşterea sistemului de factori care acţionează în strânsă legătură cu interacţionarea reciprocă, dar modul în care operează şi (mai ales) locul şi rolul pe care aceşti factori îl au în sistem, sunt privite, prezentate şi recepţionate diferit. De aici şi diferitele clasificări, deseori oferite consumatorilor prin “vitrine” dominate de (semi)opacitate informaţională.   Nu doar lipsa de informaţie “Ar exista industria mezelurilor fără E-uri?”… întrebare la fel de firească, precum: “Ar exista farduri fără femei?”. Desigur sunt câţiva, care răspund afirmativ ultimei întrebări invocându-i pe membrii formaţiei rock Relly – Boys sau pe vecinul de la patru, vopsit zilnic cu ruj şi fond de ten, dar plecat momentan la un ospiciu, întru relaxare. Dar, atât; în privinţa E-urilor (denumirea generică a aditivilor alimentari), numărul celor care le doresc îngropate în istorie, datorită percepţiei îngrijorător de distorsionate, depăşeşte milioanele de consumatori.   Dacă, în faţa raftului, preţul sortimentului e tentant, eticheta e atrăgătoare, termenul de valabilitate nu poate fi pus la îndoială, îi rămâne consumatorului decât să îl ia dintre celelalte mezeluri, care îşi aşteaptă partenerul de consum. Printre auto-laudele producătorului, potenţialul cumpărător caută şi găseşte pe etichetă spaţiul dedicat compoziţiei; începe de jos în sus lovindu-se de propoziţia: “produsul conţine vitaminele B şi E(…)”. “E?... Conţine de E-uri?, se întreabă crispat. Cele cancerigene şi toxice?”.   Cu mâna tremurândă şi transpirată, consumatorul pune la loc salamul, îndepărtându-se repede de raion, ca de o piază rea. Nu cincizeci sau o sută de mii de consumatori, ci de zeci de ori mai mulţi simt furnicături emoţionale la întâlnirea cu “E-ul”. Din necunoaştere, din lipsa de informaţie sau urmare a dezinformării publice, de care nu se fac vinovaţi.   “Atenţie la etichete!”, atenţionează unii! Firesc. Privite oare din profil? “Producătorii din industria alimentara camuflează mai nou E-urile sub denumirile lor chimice, pentru a nu trezi suspiciunile cumpărătorilor”, afirmă totuşi o parte importantă dintre cei puşi să informeze consumatorii. O fac, din păcate şi din motive anevoios de înţeles, (tot prin intermediul mijloacelor mediatice), chiar unii specialişti mandataţi să susţină informarea corectă, specialişti a căror menire exclusivă este de a pune pe tapet realitatea comercială.   “În ultimele luni, de când consumatorii au început să conştientizeze problema aditivilor alimentari şi să fie mai atenţi atunci când cumpără un produs, E-urile au început să dispară de pe etichetele alimentare. Producătorii înlocuiesc acum E-urile cu denumirea chimică a respectivei substanţe conţinute în produs”, declara (învinuind, parcă) directorul Institutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti, Gheorghe Mencinicopschi, pe portalul Realitatea tv.   Tot în spaţiul virtual al acestei televiziuni, care atenţionează (?!?) stupid şi nefondat: “Consumul de cârnaţi, şuncă şi alte cărnuri este asociat decesului prematur”, Mencinicopschi ţine să sublinieze că “Producătorii menţionează pe eticheta alimentară denumirea chimică a respectivului aditiv, bazându-se pe inabilitatea consumatorului de a face corelaţia între codul E-ului şi denumirea substanţei”.   Maniera în care consumatorii de mezeluri (de preparate din carne, în general) abordează deciziile de cumpărare cunoaşte o mare diversitate, întrucât reacţiile lor sunt determinate, în foarte mare măsură, de mediul ambiental în care îşi trăiesc viaţa. Complexitatea deosebită a comportamentului consumatorilor explică multitudinea directă sau indirectă a deciziilor prin care, în ultimă instanţă, săvârşesc actul de cumpărare şi consum.   Noi, E-urile   Prin Ordinul Ministerului Sănătăţii 975/1999, noi, aditivii alimentari, am fost catalogaţi “substanţe care se folosesc la prepararea unor produse alimentare, în scopul ameliorării calităţii acestora sau pentru a permite aplicarea unor tehnologii avansate de prelucrare”. Totodată, Codex Alimentarius FAO – WHO ne defineşte drept “orice substanţă care nu este consumată ca aliment în sine şi nu este folosită ca ingredient constituent al unui aliment, care are sau nu valoare nutritivă şi care se adaugă intenţionat, cu un scop tehnologic (incluzând modificări organoleptice, în timpul producerii, procesării, preparării, tratării, împachetării, ambalării, transportului şi stocării unui aliment), devenind un component sau afectând într-un fel caracteristicile la care se adaugă”. Deloc scurt, dar cuprinzător.   Este cunoscut că mulţi dintre strămoşii noştri au fost folosiţi cu mii de ani în urmă, de către egipteni, greci şi alte popoare antice, pentru păstrarea preparatelor din carne vreme îndelungată sau pentru a oferi acestora o imagine atractivă. La începutul anilor ’80 însă, Uniunea Europeană ne-a standardizat utilizarea, prin adoptarea unui sistem de codificare. Astfel, fiecare membru al familiei noastre, a aditivilor alimentari folosiţi în industria mezelurilor, a fost înscris în lista UE, codificat cu litera “E” (de la Europa), urmată un număr alocat special fiecăruia dintre noi, număr alcătuit din 3 sau 4 cifre.   Acest mod de simbolizare sprijină consumatorii în a ne recunoaşte prezenţa în mezeluri, indiferent de limba în care este redactată eticheta, garantând că facem parte din lista celor autorizaţi. În ţara noastră, aproximativ 200 de aditivi alimentari din grupul nostru, al E-urilor, sunt admişi. Legislaţia în vigoare din România precizează care dintre noi îşi are locul spre utilizare în industria mezelurilor, a preparatelor din carne, cu menţiunea sortimentelor în care putem fi găsiţi şi a dozei maxime admise.   Consumul admis şi factorii de siguranţăConsumul Zilnic Admis (Acceptance Daily Intake – ADI) pentru un aditiv alimentar este stabilit pe baza unor testări îndelungate. Legislaţia în vigoare stabileşte cantităţile maxime admise pentru utilizarea unui aditiv într-un anumit produs alimentar, astfel încât acesta să nu dăuneze sănătăţii. Consumul Zilnic Admis este cantitatea estimată dintr-un aditiv alimentar, exprimată în raport cu greutatea corporală, care poate fi consumată zilnic, pe parcursul întregii vieţi, fără riscuri pentru sănătate. Acest indice este exprimat  în mg per kg corp per zi (mg/kg corp/zi).   Consumul Zilnic Admis pentru fiecare aditiv alimentar este stabilit prin determinarea, pe baza unor testări îndelungate, a nivelului la care nu se observă niciun nivel advers. Pentru eliminarea completă a oricărui risc provenit din consumul conjugat al mai multor alimente care conţin acelaşi aditiv, pe perioada aceleiaşi zile, Doza Maximă Admisă pentru utilizarea unui aditiv alimentar, într-un anumit tip de produs, se stabileşte prin împărţirea Consumului Zilnic Admis la un factor de siguranţă de 100.   Consumul Zilnic Admis este folosit în toată lumea (pentru confirmarea limitelor sigure de consum al aditivilor alimentari) de către autorităţile de reglementare din domeniul sănătăţii şi alimentaţiei: -         Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS); -         Comitetul Ştiinţific pentru alimentaţie al Comisiei Europene; -         Autoritatea pentru Alimente şi Medicamente a Statelor Unite. Consumul Zilnic Admis este supus periodic unor revizuiri, iar rezultatele acestor teste sunt confirmate de experţi independenţi.   Ţara noastră a preluat directivele europene cu privire la aditivii alimentari; drept urmare, se folosesc şi în industria alimentară din România aditivi alimentari cuprinşi în directivele europene: E-urile. Legislaţia comunitară privind aditivii alimentari se bazează pe principiul conform căruia doar aditivii alimentari autorizaţi în mod explicit pot fi utilizaţi.   Majoritatea aditivilor alimentari pot fi folosiţi în cantităţi limitate, în anumite produse alimentare. În cazul când nu este prevăzută nicio limită cantitativă pentru folosirea unui aditiv alimentar, acesta trebuie utilizat după o bună practică de fabricaţie, respectiv atât cât este necesar realizării efectului tehnologic dorit. Aditivii alimentari pot fi autorizaţi dacă: există o necesitate tehnologică în a-i folosi sau nu induc consumatorul în eroare.   Totodată, pentru autorizare, aditivii alimentari nu trebuie să prezinte vreun risc pentru sănătatea instabilă a consumatorului. Înaintea acordării autorizaţiei de folosire, este evaluată siguranţa aditivilor alimentari de către Comitetul Ştiinţific al Alimentaţiei Umane, grup de experţi care consiliază comisia europeană referitor la problemele ce pot să apară în segmentul produselor alimentare din spaţiul comunitar.   Consumatorul, cu capul (şi) pe umerii mezelurilor   Studiul comportamentului consumatorului reprezintă o preocupare a specialiştilor în marketing, a specialiştilor în producţie şi ambasadorilor media, deoarece aceştia pot afla, deopotrivă, cum îşi aleg cumpărătorii bunurile necesare satisfacerii multiplelor nevoi, care sunt factorii şi stimulii care le influenţează alegerea. “Linia de pornire” se situează în urmă cu aproape jumătate de secol, în prima jumătate a anilor ’60, când studiul comportamentului consumatorilor devenea un domeniu distinct al marketingului. Era totodată momentul în care îmbrăţişarea opţiunii de “marketing” impunea înţelegerea mecanismului complex de transformare a nevoii în cerere. O variabilă importantă, de natură psihologică, care influenţează comportamentul consumatorului, o reprezintă percepţia, respectiv procesul prin care acesta recepţionează, selectează, organizează şi interpretează stimulii din mediul înconjurător, oferindu-le o anumită semnificaţie. În afara “Simţurilor Vieţii” (gustul, mirosul, pipăitul, auzul şi văzul), oamenii beneficiază de un simţ al direcţiei şi o percepţie a noţiunilor, de sus în jos.   Fiecare simţ furnizează creierului informaţiile din mediu, iar acest organ primar selectează informaţiile primite, îndepărtându-le pe cele considerate inutile. Pe palierul nostru, al aditivilor alimentari, al E-urilor din compoziţia mezelurilor, percepţia reprezintă procesul senzorial, “asortată” cu imaginaţia primară, totalizând informaţiile despre aceste resurse alimentare. în funcţie de surse.   Din dorinţa de a reconfirma faptul că percepţia constituie un nivel superior de prelucrare şi integrare a informaţiei, revista Fabrica de Carne a realizat un studiu la care 180 de respondenţi din mediul urban, cu vârste cuprinse între 22 şi 64 de ani, au răspuns (în intervalul 12 februarie – 15 martie) întrebării: “Ar exista industria mezelurilor fără E-uri?”.   Dintre aceştia, 61 (aprox. 35%) au răspuns afirmativ întrebării, 92 de respondenţi (puţin peste jumătate din cei chestionaţi) consideră aditivii alimentari de neînlăturat din compoziţia mezelurilor, în timp ce 27 dintre ei (15%) nu sunt interesaţi de existenţa E-urilor în mezeluri sau nu ştiu nimic despre (…). Ar fi de remarcat totuşi câteva dintre răspunsuri (elocvente, credem) privind opinia generală vizavi de prezenţa E-urilor în mezeluri:   -         “E-urile reprezintă poarta prin care ţăranii, producătorii mezelurilor adevărate, sănătoase, sunt înlăturaţi de pe piaţă.” (Cătălin Bodolan, instructor fitness, 30 de ani); -         “Normal că problemele financiare cu care se confruntă azi îi determină pe consumatori să cumpere ce e mai ieftin, fără să ia în seamă că au cumpărat o doză de cancer, prin intermediul E-urilor.” (Grigore Stoicescu, ofiţer rezervist, 59 de ani); -         “Îmi permit să vă pun şi eu o întrebare, la fel de echilibrată ca a dumneavoastră: lipsite de aditivi, cum ar arăta produsele din raionul de aici? Mezelurile, susţinute de E-uri, sunt consumate de mii de români, care fiţi siguri că nu le-ar oferi copiilor la micul dejun, dacă le-ar considera periculoase” (Mircea Neniu, administrator magazin alimentar, 44 de ani); -         “E-urile aduc profituri incalculabile industriei mezelurilor, iar lipsa lor ar duce la faliment marii producători. Mezelurile bio au ajuns să coste de trei ori mai mult decât cârnaţii vişinii din raft, pentru că nu ne pun viaţa în pericol” (Cosmina Ştirbei, agent asigurări, 24 de ani)   -         “După ce asculţi armata de specialişti în nutriţie, ai impresia că scopul acestora este să bage frica în noi, făcându-ne să credem că alternativa cea mai bună e să murim de foame. Ne avertizează că suntem îndopaţi cu alimente intoxicate cu E-uri, fără ca vreunul dintre aceşti specialişti să pară firesc preocupat de dietele personalizate, în funcţie de vârstă, profesie, stare de sănătate sau de alţi factori specifici fiecărui individ.” (Maria Crişan, psiholog, 38 de ani)