Ne continuăm periplul prin istoria agriculturii mondiale, oprindu-ne de această dată în Peninsula Italică, pentru a vedea care era nivelul de dezvoltare din secolul XIX. Și în această ediție, ”ghidul” nostru este Enciclopedia Britanica”.Reforma agrară   Problema principală a dezbaterii politice din Italia din secolul al XIX-lea a fost proprietatea asupra terenurilor. Guvernele liberale au insistat că municipalitățile ar trebui să vândă cea mai mare parte a terenurilor comune, inclusiv cele ale Papalității, proprietarilor privați. Ca urmare, cel puțin 300.000 ha. au fost vândute până în 1880, numai în sudul Italiei, dar mai multe au fost ocupate ilegal. Un alt număr de 500.000 ha de proprietăți ecleziastice au fost vândute în mod similar, adesea la prețuri extrem de scăzute. În ansamblu, cel puțin 2.000.000 ha au fost transferate. În unele regiuni, inclusiv Piemont, Liguria și Sardinia, vânzările au creat o democrație care deține proprietatea. Adică, un număr mare de oameni din mediul rural au devenit mici proprietari de terenuri.   Vânzările au introdus oamenii în economia de piață, deoarece au trebuit să restituie ipotecile în numerar și să găsească bani pentru taxele mari de teren. Neavând bani, țăranii care au dobândit teren au fost adesea forțați să-l vândă din nou, pentru a-și achita datoriile. Cu toate acestea, transferurile de terenuri au creat o clasă mijlocie rurală non-nobilă, care deținea o cantitate suficientă de pământ sau o serie de efective extinse. Acest lucru era valabil în special în fostele state papale din Italia centrală.   Privatizarea a dus la dezastru   Privatizarea bunurilor comune a avut consecințe grave asupra mediului și social. Pădurile au fost cumpărate și doborâte de speculatorii care vindeau lemn pentru companiile feroviare sau pentru mine. Defrișarea a devenit larg răspândită. Sardinia, de exemplu, a pierdut patru cincimi din copacii săi în secolul al XIX-lea. Rezultatele au inclus eroziunea solului, alunecările de teren, stagnarea apei în fundul văii și creșterea malariei, cel mai mare flagel al Italiei rurale, care, la rândul său, a împiedicat cultivarea terenurilor foarte fertile de joasă înălțime.   Mai mult, statul a abolit drepturile tradiționale, cum ar fi pășunatul și adunarea de lemn pe terenul neschimbat. Milioane de gospodării care s-au bazat pe accesul la acest pământ pentru a obține combustibil pentru încălzire și gătire sau pentru pășunat au fost brusc forțați, fie să sufere o sărăcie cruntă, fie să încalce legea.   Protecţionismul   Cele mai multe terenuri agricole din Italia au produs cereale, în special grâu. La începutul anilor 1880, prețurile mondiale la grâu au scăzut cu o treime, iar veniturile fermierilor mai mari și mai prosperi, au căzut. Proprietarii de pământ, puternic reprezentați în parlament,  au obținut de la guvern măsuri de protecționism. Cei mai importanți producători de lână și bumbac din nordul Italiei au obținut, de asemenea, protecția tarifelor.   Unele protecții tarifare (până la 40%), au fost acordate industriei textile și altor industrii ușoare în 1878, însă angajatorii au dorit mai mult, în special după ce restabilirea convertibilității aurului, din 1883, a reevaluat lira. În plus, în anii 1880, Italia și-a creat și o industrie a oțelului (Terni Steelworks, înființată în 1886), care a fost concepută pentru a construi nave de război și căi ferate, dar a fost vândută industriei subvenționate și nu a putut să supraviețuiască fără protecție. Toate acestea au însemnat ridicarea unui lobby puternic protecționist, reprezentând mari proprietari de pământ și producători de textile, legați de interese puternice din oțel și navale.   Schimbări sociale   În 1871 erau 26,8 milioane de italieni. Atât ratele de naștere, cât și cele de deces au fost ridicate și aproape jumătate dintre copiii născuți în viață au murit înainte de vârsta de cinci ani. Migrarea transatlantică pe scară largă a început în anii 1880. Numai în 1888, peste 200.000 de italieni s-au dus în cele două Americi, în căutare de locuri de muncă, de 10 ori mai mult decât un deceniu în urmă. Cele mai populare destinații au fost Argentina, Brazilia și Statele Unite.   Cei mai mulți emigranți erau sezonieri din zonele de dealuri și munți ai proprietății țărănești, unde locurile de muncă erau rare. Dar, chiar și în 1888, mai mult de un sfert dintre emigranți erau sudici, iar marele exod al emigranților din sud, atât în ​​America de Nord cât și în America de Sud, urma să înceapă. Majoritatea oamenilor (aproape 70% în 1871), erau analfabeți. Legea obligatorie de școlarizare din 1877 a fost ignorată în practică.   Învățământul italian a avut mai mult succes la nivel secundar în orașe, unde școlile tehnice și institutele tehnice predau știința, ingineria și contabilitatea și au avut un prestigiu ridicat în rândul părinților urbani. În ceea ce privește universitățile, ele au pregătit preponderent avocați și medici, ambele profesii în care oferta a depășit considerabil cererea.   Debutul anilor de criză   Ritmurile economice și corupția politică, împreună cu eșecul militar din străinătate, au provocat revolte în întreaga țară. La începutul anilor 1890, fascii sicilieni (ligile țărănești siciliene organizate de socialiști și alții), au condus greve și ocupații de teren, până când, în ianuarie 1894, guvernul a folosit armata pentru a restabili ordinea. Liderii fasciilor au fost închiși, iar mișcarea s-a prăbușit. În același timp, guvernul a suprimat, de asemenea, o insurecție anarhistă în Lunigiana, prin legea marțială.   Revolte ulterioare au avut loc în 1898, în principal în orașe, din cauza prețului ridicat al pâinii. Guvernele au exercitat represiuni, prin încercarea de a guverna fără parlament, prin dizolvarea asociațiilor și sindicatelor și prin încercarea de a restrânge libertățile civile prin decret regal, fără aprobarea parlamentară, așa cum au făcut guvernele în 1898-99. Socialiștii, anarhiștii și sindicaliștii au protestat împotriva acestei reguli autoritare.   Reprimarea a dus la o criză constituțională. Politicienii conservatori au susținut că parlamentul italian era corupt și incapabil să guverneze. Liberalii cei mai moderați au respins acest argument. Campania pentru guvernarea constituțională din anii 1890 a denunțat puternic scandalurile bancare, protecționismul tarifar, războaiele coloniale și Tripla Alianță (Italia, Franța, Austria). Până în 1990, tot greul a fost dus de fermierii italieni care, indiferent de mărimea proprietăților, au ajuns în pragul sărăciei generalizate.