Una dintre cele mai importante probleme în dezvoltarea economiei este rolul agriculturii. Are acest sector este o parte pur pasivă, în procesul de dezvoltare, ca sursă de forță de muncă excedentară pentru sectorul industrial? Sau modernizarea agricolă este o componentă esențială a etapelor inițiale ale creșterii economice moderne? Și, dacă da, care este impulsul schimbării? Rezultă din evoluțiile din sectorul agricol în sine? Sau este impus de forțele exterioare, de exemplu, un guvern care se gândește la dezvoltare sau o comercializare care rezultă din industrializarea statelor apropiate? Agricultura Germaniei din secolul XIX și începutul secolului XX oferă un exemplu fascinant al acestor forțe în lucru, analiza aparținând istoricului Oliver Grant, de la Universitatea din Dublin.

Impuls exterior

Agricultura germană a fost o parte foarte activă a procesului de creștere. Impulsul inițial a venit din forțele exterioare. Impactul războaielor napoleoniene a fost un șoc pentru psihicul național, care a făcut posibile modificări radicale ale procedurilor obișnuite și ale sistemelor tradiționale de drepturi de proprietate.

Înfrângerea umilitoare a armatei prusece la Jena, în 1806, a declanșat un proces de reformă care s-a extins în agricultură și a transformat serviciile tradiționale de muncă și alte îndatoriri contractuale în relații de piață. Reformele funciare au creat o țărănime liberă, diferită de arendașii care nu aveau drepturi de proprietate.

În acest sens, Prusia a fost un inovator pentru alte state, care au reacționat la procesele de reformă radicale: Japonia după 1945, Taiwan, după 1948 și Coreea de Sud, după încheierea războiului din Coreea, au reușit să împingă reformele funciare dincolo de șocul înfrângerii sau a altor urgențe. Aceste urgențe creează oportunități pentru reorganizarea radicală a drepturilor de proprietate, parțial, pentru că sunt văzute ca fiind finite și neobișnuite: proprietarii de proprietăți nu se tem că preiau interferența persistentă și alocările repetate.

Alte forțe transformatoare au inclus efectul industrializării în altă parte a Europei, în special în Marea Britanie. Cererea britanică pentru importurile de cereale a fost satisfăcută parțial de exporturile germane, în special din zonele estul Elbei, prin porturile baltice din Stettin și Danzig.

Acesta a fost un impuls important pentru schimbările sociale și tehnologice pentru aceste zone, care au fost regiunile cele mai potrivite pentru producția de cereale la scară largă, dar care au fost și cele mai tradiționale și înapoiate în organizarea lor socială și contractuală. Din 1850, impulsul pentru schimbările agricole a venit și din populația în expansiune a regiunilor industriale ale Germaniei, precum și a cererii britanice continue.

Până în 1870, un proces era în curs de derulare, ceea ce ar face din creșterea agricolă o componentă importantă a creșterii economiei germane în ansamblu. Comercializarea, îmbunătățirea legăturilor de transport, reformele relațiilor contractuale și accesul la noile tehnologii au jucat un rol important în această transformare.

Schimbarea structurală

Estimările privind productivitatea totală a factorilor pe sectoare din Marea Britanie și Germania oferă contextul pentru această discuție a performanței agriculturii germane la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cifrele ridică întrebări interesante. Între 1871 și 1911, producția agricolă germană converge asupra cifrei britanice, trecând de la un indice de 55,7 (Marea Britanie=100), la 67,3. Dar, după 1913, decalajul se mărește. În 1925, TFP agricolă germană reprezintă 53,8% din nivelul britanic. Până în 1938, acesta este în continuare doar 59,0%. Poziția atinsă în 1911 nu este recuperată în perioada interbelică.

Aceasta duce la o serie de întrebări: care au fost cauzele bunei performanțe a agriculturii germane până în 1913 și de ce aceasta nu a fost menținută în perioada 1913-1938? Acesta a fost rezultatul schimbărilor din sectorul agricol sau a reflectat factori externi, cum ar fi schimbările de politică sau modificările sistemului comercial internațional?

Implicația este că performanța agriculturii germane a reprezentat o influență asupra economiei germane în ansamblul său, în perioada crucială, care a dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce este o constatare intrigantă și solicită studii suplimentare.

Unii cercetători susțin că rata schimbărilor structurale în economia germană nu a fost ridicată în 1870-1914 și că aceasta a împiedicat creșterea globală a economiei. Întrucât transferul de forță de muncă, de la agricultură la industrie și servicii, este componenta principală a schimbărilor structurale, acest lucru implică faptul că agricultura a fost, în ciuda unei performanțe interne relativ bune, o influență asupra creșterii generale, ca urmare a deciziilor politice de susținere a sectorului agricol prin impunerea tarifelor și a altor măsuri.

Sectorul agricol a fost mai mare decât nivelul care ar fi fost cel mai eficient, având în vedere modelul de avantaj comparativ al economiei germane. Rata lentă a schimbării structurale a locurilor de muncă germane, în perioada de până în 1913,  poate fi, în parte, un efect statistic datorat deficiențelor recensămintelor ocupaționale germane, în special a recensământului ocupațional din 1882.

Ponderea agriculturii, în totalul ocupării forței de muncă, a fost de 43,7 %, în 1882,  și 34,7% în 1907, o scădere relativ modestă de 9 %, în 25 de ani. Dar, scăderea populației agricole totale (proporția populației în gospodării condusă de cineva cu o ocupație agricolă), este mai mare, de la 40,4%, în 1882, la 27,4%, în 1907. Scăderea cu 13% a acestei măsuri indică o mai mare rata rapidă a schimbărilor structurale.

Tendințe de import

Un factor important în ritmul modificărilor structurale a fost decizia Imperiului German de a-și proteja sectorul agricol împotriva importurilor de cereale americane din anii 1870. Astfel, Germania se deosebea de Marea Britanie, care a ales să nu protejeze.

Dar, de asemenea, s-a diferențiat de o serie de alte țări europene, inclusiv Franța și Italia, prin faptul că nivelul de protecție nu a fost suficient de ridicat, pentru a împiedica o creștere mare a importurilor și o scădere a autosuficienței.

Un punct semnificativ a fost faptul că Germania a făcut deja progrese, ca națiune industrială. Germania avea un avantaj, comparativ cu bunurile industriale și, prin urmare, a putut să plătească pentru importurile agricole crescute, prin extinderea exporturilor de produse industriale.

Aceasta nu a fost o opțiune disponibilă altor țări europene, care nu aveau o capacitate substanțială de a exporta bunuri industriale. Un alt factor, a fost faptul că Germania din 1870 a fost o putere industrială mai recentă, decât Marea Britanie din 1870, când au început să apară importuri ieftine de cereale pe piețele europene.

Există încă o populație rurală mare, iar orașele germane erau mici în comparație cu Marea Britanie. Ei sufereau deja de efectele expansiunii rapide, ceea ce duce la rate mari de boală și mortalitate. În schimb, majoritatea orașelor industriale britanice au crescut constant încă din 1780 sau mai înainte.