Agricultura este de departe cea mai importantă activitate economică din Africa. Oferă locuri de muncă pentru aproximativ două treimi din populația activă a continentului și pentru fiecare țară contribuie în medie cu 30 până la 60% din produsul intern brut și aproximativ 30% din valoarea exporturilor. Cu toate acestea, terenurile arabile și terenurile cu culturi permanente ocupă doar aproximativ 6% din suprafața totală a Africii, așa cum ocupau și la începutul secolului XX.

Proprietatea comunală asupra terenurilor

Cu excepția țărilor cu populații considerabile de origine europeană, cum ar fi Africa de Sud, Zimbabwe și Kenya, agricultura s-a limitat în mare parte la agricultura de subzistență și a fost dependentă considerabil de sistemul ineficient de cultivare schimbătoare, în care pământul este cultivat temporar cu unelte simple. până când fertilitatea îi scade și apoi abandonată pentru o perioadă pentru a permite solului să se regenereze.

În plus, în cea mai mare parte a Africii, terenurile arabile au fost în general alocate printr-un sistem complex de proprietate comunală și de proprietate, mai degrabă decât printr-un titlu dobândit individual, iar țăranii au avut drepturi de a folosi exploatații relativ mici și dispersate.

Acest sistem de proprietate asupra pământului a avut tendința de a menține intensitatea producției agricole la un nivel scăzut și a inhibat ritmul cu care capitalul a fost mobilizat pentru modernizarea producției. Un număr de țări au făcut eforturi pentru a ridica nivelurile productive prin selectarea unor soiuri mai bune de semințe și materiale săditoare, folosind tractoare și alte echipamente mecanizate sau prin creșterea utilizării îngrășămintelor minerale și insecticidelor.

Cu toate acestea, astfel de măsuri au fost relativ limitate și au ridicat îngrijorări cu privire la rolul lor în accelerarea eroziunii solului și a deșertificării. În zonele de producție a culturilor comerciale, pământul a devenit mai degrabă privat decât proprietate comunitară, iar cultivarea este intensivă.

Productivitate scăzută

Persistența sistemelor agricole cu productivitate relativ scăzută pe mari părți ale continentului provine și din lipsa de integrare între producția de plante și creșterea animalelor.

În mod tradițional, cultivatorii sedentari precum Hausa din Nigeria și Kikuyu din Kenya trăiesc separat de vecinii lor nomazi păstori (Fulani și, respectiv, Maasai), astfel încât pe suprafețe mari ale continentului fermierii nu au acces la animale pentru puterea de tracțiune. sau la gunoi de grajd pentru îngrășământ. Incidența unor insecte dăunătoare precum musca tsetse descurajează, de asemenea, agricultura mixtă în multe zone.

Necesitatea de a crește brusc producția de alimente pentru a satisface cerințele unei populații în creștere rapidă a rămas totuși primordială. Cercetările intense la astfel de centre precum Institutul Internațional de Agricultură Tropicală din Ibadan, Nigeria, au fost direcționate către dezvoltarea de soiuri de culturi de înaltă performanță și proiectarea unor sisteme de cultură mai adecvate.

Un produs al unor astfel de cercetări este o tulpină de porumb (porumb) îmbunătățită genetic. Porumbul nu este în sine un aliment echilibrat, fiind deficitar în unii aminoacizi, dar o descoperire științifică la mijlocul anilor 1960 a dus la o creștere a aminoacizilor lizină și triptofan în anumite soiuri noi de porumb numite opace, sau cu conținut ridicat de lizină, tulpini.

Aceste soiuri au produs inițial randamente scăzute, au fost mai predispuse la boli și paraziți și au avut o textură moale care nu era de dorit. Programele de ameliorare au corectat însă aceste defecte, iar noile tulpini au început să îmbunătățească valoarea nutritivă a dietelor din Africa (care constau în principal din preparate din porumb).

Creșterea animalelor

Vitele, oile și caprele formează cea mai mare parte a animalelor crescute. Cu excepția Africii de Sud, majoritatea acestor animale sunt crescute în principal pentru carne.

Oile din nord și sud sunt ținute și pentru lână. Numai Africa de Sud produce jumătate din întreaga producție continentală, o mare parte din clipul de la oi Merino sau încrucișate. În zonele tropicale, totuși, alte produse animale includ piei și piei.

Se estimează că producția anuală de piei se situează în intervalul de 10 la sută din populația totală de bovine, în timp ce cea de piei de oaie și de capră este de aproximativ 25 %.

Numărul de piei și piei de joc procesate și vândute anual nu este cunoscut cu exactitate. Cu excepția Africii de Sud, Zimbabwe și Kenya, producția de lapte și produse lactate este extrem de insuficientă pentru a satisface nevoile interne.

Producția de păsări, totuși, a crescut enorm și peste tot stocurile aproape s-au dublat din anii 1960. Nigeria, Etiopia, Maroc, Africa de Sud și Sudan sunt țările cu cele mai mari stocuri de păsări.

Pescuitul

Pescuitul este important la nivel local în toate țările care se învecinează cu marea sau corpurile de apă interioare. Pescuitul oceanic comercial este practicat cel mai larg de țările din apropierea zonelor bogate de pescuit de pe coasta de vest - Africa de Sud, Namibia, Angola, Nigeria, Ghana, Senegal și Maroc.

Heringul, sardinele și anșoa contribuie cel mai mult la capturarea oceanului, urmate de iacul, chefalul, șuruburile, sebasta, basul și congrile în apele tropicale și codul, merluciu, eglefinul, tonul, bonitasul și peștele în apele de nord și de sud.

Țări interioare cu pescuit bine dezvoltat i includ Malawi, Uganda, Ciad, Coasta de Fildeș și Mali; tilapia și alte ciclide constituie cea mai mare captură în apele interioare. Unele țări, cum ar fi Nigeria, au dezvoltat atât industrii de pescuit marin, cât și de apă dulce. Au fost înființate o serie de comisii pentru monitorizarea și controlul dezvoltării pescuitului pe continent.